Zodia aburelii

înfrunsi! Cred cã esti nebun... sau
inconstient. Nu a remarcat nimeni munca
dumitale pentru cã nu o fãþeai la ordinul
meu. Înseledzi! Nu-mi arãsi respect, nu
stii sã pui acsentili.
Asta era! Nu ºtiam sã pun accentele.
Dacã m-aº fi prefãcut cã îl respect, ar fi
zis cã râd de el. M-am întors în biroul cel
mare tocmai la timp sã o aud pe Carmen,
blonda înaltã ºi senzualã, zicând cu gura ei
glumeaþã, de rusoaicã ingenuã :
– Ce i-o fi fãcând ºeful lui Don Coiote!
L-o fi operând pã creier!
Fusesem poreclit cu numele lui Don
Quijote, în variantã localã. Cãpcãunul era
responsabil de asta.
– Bã, tu eºti un Don Quijote autohton.
Un Quijote tânãr, fãrã simþul umorului,
pornit în cãutarea unei Dulcinei orientale.
Citeºti toatã ziua, aperi cauze pierdute,
trãieºti auster, îþi mãnâncã toþi câinii din
mânã, nu vezi pe unde calci, te gândeºti la
cai verzi pe pereþi, iar camera aia a ta
aºteaptã zadarnic o paþachinã care sã punã
ºaua pe tine ºi sã-þi bage frâul între dinþi.
Crezi cã tot ce zboarã se mãnâncã ºi te
dominã o buimãcealã împãnatã cu misoginism
ºi cu mare dozã de inconºtienþã. Eºti
atât de prost încât, dacã o femeie ar trage
de tine, nici n-ai înþelege ce vrea. Ai crede
cã vrea sã-i cumperi gogoºi. Noroc e cã
eºti ºi încãpãþânat ºi îþi atingi mereu þelurile,
chiar dacã ar trebui sã traversezi un deºert.
Voinþa asta a ta anuleazã toate slãbiciunile
ºi te face sã supravieþuieºti, dar þi-ar putea
juca ºi feste.
– Nu, i-am rãspuns lui Carmen, m-a
operat pe conºtiinþã. Vezi cã urmezi tu.
Tânãra a stat câteva secunde sã rumege
informaþia înainte de a pleca, afectatã, cãtre
biroul lui Attila.
– Acum, spuse Guºteru, mucalitul
biroului, ºineva lustruieºti paloºu’ sultanului.
E o corciturã ardeleanomoldoveneascã
sau cam aºa ceva, dar are
mult umor. Are un nas bont, orientat în
sus, cãtre meºa de pãr bãlai, rãzvrãtitã, care
îi acoperã fruntea. Expresia de mulþumire
adâncã, lipitã de trãsãturile feþei sale, de
parcã omul ar fi participat la o petrecere
perpetuã, nu-l pãrãsea nicio clipã. I-am
fãcut semn cãtre Ramona ºi el, uimit, a
fãcut ochii mari. A dat din cap,
mulþumindu-mi. Toate ca toate, dar Attila
era maestru în a-ºi deconspira sursele.
Dacã o binevoitoare îl informa cu ceva, o
dãdea de gol în urmãtoarele douã minute.
Nu se putea abþine, pur ºi simplu. Ãsta e
prost rãu, zicea Cãpcãunul, dacã îºi
închipuie cã prin teroare astupã gura lumii.
– Cât de tâmpit trebuie sã hie ºineva
ca sã îi spunî ºeva lu’ Attila! zisese Guºteru
într-un rând ºi asta devenise un fel de
ºlagãr pe care îl recitau toþi care mai
cârteau împotriva tiranului.
Pe Ramona ºi pe Carmen le
protejase însã pânã acum cu grijã. Aºa
proceda cu femeile cu care se culca.
Peste puþin, mi-am amintit cã nu am
discutat cu Attila în legãturã cu costurile
locaþiei unei biblioteci de cartier.
Nevrând sã fiu pus în situaþia de a face
din nou întregul proiect, m-am ridicat
ºi m-am dus sã-l consult. Drãcoaica de
secretarã, o brunetã subþire ºi veºnic
zâmbãreaþã, se uita în biroul ºefului
printr-un orificiu cu clapã, practicat cu
mãiestrie în uºa capitonatã.
– Vino sã vezi!
Cu pantalonii în vine ºi cu ochii la
crãpãtura bãrbieritã cu grijã a lui Carmen,
despicatã acum ca o prãjiturã pe birou,
Attila îi recita tinerei o poezie pe care o
scrisese în cinstea ei. Dictatorul, care se
apucase sã scrie un tratat, Meºteºugul de
a iubi muierile dupã formule matematice,
rostea textul cu o voce înaltã, inspiratã.
Formula iubirii: Pãtratul speransei/
plus pãtratul asteptãrii/ este egal cu/ de trei
ori cubul iubirii...
– Ei, þe ziþi! a întrebat el, triumfãtor.
– Auzi! Mai bine dã-i bãtaie! Cã n-am
timp dã prostii! Ce mai aºtepþi!
– Stai, cã mai am sase poezii. Le-am
scris pe toate ieri.
– ªi nu le poþi citi decât în pula goalã!
ªtii cã e o mare greºealã ce facem noi!
– Mie îmi spui! Fireste cã stiu, a rânjit
Attila, cu o expresie de mistreþ pervers ºi
ºiret. Dar unele greseli sunt sublime.
A rânjit ºi a aºezat-o cu picioarele
desfãcute pe birou, ºi-a scos pantalonii ºi
s-a îndepãrtat cãtre uºã.
– Acum ce mai faci! a strigat Carmen
de pe pupitru.
– Fac cum fãþea tatãl lui Armand
Cãlinescu cu servitoarili mai crude, i-a
explicat Attila. Am þitit asta într-o carte.
– Pãi, cu ea... moale! s-a mirat femeia.
Attila nu i-a mai rãspuns ºi a început
sã necheze precum un armãsar în cãlduri.
– Iha, ihaaa, iha-ha-ha!
– Doamne sfinte, a þipat Carmen, ai
înnebunit!
S-a prãvãlit pe ea, interjecþiile au
devenit mai intense, apoi s-au potolit.
– Ai adormit! a zis fata nedumeritã.
– Mã gândeam... a început el ºovãitor.
Mã gândeam cã ar trebui sã faþi si tu cum
fãþea...
52 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni