De la răsărit până la apus, nr. 3-4/2020

Mediteazã
În lumina textului din evanghelie, ne putem
analiza propria viață pentru a vedea dacă să -
mânța cuvântului lui Dumnezeu a găsit și în
sufletele noastre un teren prielnic pentru a aduce
rod bogat și pentru a spori în noi bucuria
învierii lui Cristos.
Evanghelistul Luca ne prezintă episodul cu cei
doi ucenici care, îndreptându-se spre Emaus,
discutau despre toate cele întâmplate la Ieru -
salim și despre Isus din Nazaret. Iar în timp ce
ei discutau, Isus însuși li se alătură și merge
împreună cu ei. „Dar ochii lor erau ținuți să
nu-l recunoască” (Lc 24,16).
La fel se întâmplă și în viața noastră. Isus se
apropie, ne întâlnește în evenimentele de
fie care zi și ni se alătură oriunde am merge.
Însă nu de fiecare dată reușim să-i sesizăm
prezența.
Cei doi ucenici părăseau Ierusalimul, oraș în
care au trăit atâta dezamăgire. Ei crezuseră
că Isus este Mesia, însă pătimirea și moartea
sa pe cruce au provocat în ei o mare criză de
credință. Acum, mergeau în grabă către Emaus,
sperând să mai uite de durerea lor. Desigur,
cei doi ucenici nu-și pierduseră cre dința și nu-l
trădaseră pe Isus, dar cu siguranță credința
lor era puternic zdruncinată.
Gândul zilei
„Li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut”.
(Lc 24,31)
Până atunci crezuseră că este un călător
oarecare.
Acum, când au început să ia în serios Scrip -
turile, e de ajuns gestul mărunt al frângerii
pâinii, şi iată că străluceşte marea noutate:
Isus este înviat şi este aici!
Ochii privesc, dar nu văd, ca şi cum ar fi
închişi.
Ascultă cuvântul şi fii atent la micile gesturi:
se vor deschide şi ochii tăi!
Și în cazul nostru, unele lucruri se întâmplă
altfel decât ni le imaginam noi. De multe ori,
propriile acțiuni devin falimentare, descurajarea
pune stăpânire pe noi, iar de planurile
făcute cu atâta grijă se alege praful. În astfel de
situații, temelia credinței se zdruncină, iar de
Dumnezeu aproape că nu mai ținem cont.
Isus li se alătură pe neașteptate celor doi ucenici
și le explică Scripturile... Să nu uităm că
Isus înviat asistă Biserica sa până la sfârșitul
veacurilor și ne însoțește mereu pe drumul
spre Emaus-ul ceresc. Chiar dacă norii tris -
teții și ai descurajării ne împiedică să recunoaștem
de la bun început prezența Celui
Înviat, Isus va face să ardă inima în noi ori
de câte ori ne vorbește în liturgia cuvântului.
Atunci vom putea exclama și noi, asemenea
ucenicilor de la Emaus: „Rămâi cu noi, pentru
că este seară și ziua e de acum pe sfârșite!”
(Lc 24,29). Isus acceptă invitația; intră și ia
cina împreună cu ei. Iar la această cină Isus
continuă să-și manifeste prezența iubitoare.
După ce a făcut-o prin cuvânt, o face acum
prin gesturi, săvârșind „frângerea pâinii”. În
acest moment culminant, în sufletele celor
doi ucenici se destramă noaptea cenușie a
descurajării, li se deschid ochii și-l recunosc
pe Isus cel înviat.
Și în cazul nostru se întâmplă la fel; îl recunoaștem
cu adevărat pe Cristos numai
atunci când trăim în el, când devenim una
cu el în comuniunea euharistică. Iar roadele
nu vor întârzia să apară. După ce l-au recunoscut
pe Isus, cei doi ucenici s-au întors la
Ierusalim (cf. Lc 24,33). Oboseala unei zile
pline de frământări nu mai era resimțită, noaptea
nu-i mai înspăimânta, întunericul nopții nu-i
mai împiedica să pornească la drum.
Iată efectul misterului pascal: prezența Celui
Înviat; lumina, entuziasmul și bucuria învierii
care trebuie comunicate și altora.
Pr. Emanuel Imbrea
De la rãsãrit pânã la apus * 26 aprilie 2020 239