De la răsărit până la apus, nr. 3-4/2020

Mediteazã
În perioada de după exilul babilonian, în
iudaism a existat un curent religios de mare
anvergură, bazat pe respectarea fidelă a Legii.
În acest sens, legilor și normelor deja existente
li s-au alăturat altele, cu scopul de a facilita
respectarea Legii. În timpul lui Isus existau
613 precepte, și toate trebuiau respectate cu
rigurozitate. Însă toți doreau să știe dacă nu
cumva printre aceste legi există una mai
importantă decât celelalte și care anume ar
fi aceea. Într-un astfel de context se înscrie
și întrebarea pe care, în evanghelie, un cărturar
i-o adresează lui Isus: „Care este prima
dintre toate poruncile?” (Mc 12,28). Iar Isus
îi răspunde că cea mai importantă poruncă
este aceea a iubirii (cf. Mc 12,30.31).
În primul rând, se observă că Isus nu a ales
una dintre cele zece porunci, deși aceasta ni
s-ar fi părut ceva normal. Conform Scrip turii,
cele zece porunci au fost revelate de Dum -
nezeu, ba chiar au fost scrise de el însuși pe
cele două table de piatră. Și totuși, Isus nu a
citat niciuna dintre ele, ci a ales un text din
Cartea Deuteronomului și un altul din Cartea
Leviticului. Isus a preferat precepte pozitive
și dinamice, care să-l împingă pe om înainte:
„Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din
Gândul zilei
„Le voi vindeca apostazia”. (Os 14,5)
O mamă nu a avut curajul să ducă sarcina
până la capăt. Mai apoi însă întunericul şi
teama i-au cuprins sufletul. Ori de câte ori
auzea vorbindu-se despre copii şi despre
planurile pe care prietenele ei şi le făceau
pentru copiii lor, pentru ea era o suferinţă:
printre acei micuţi putea fi copilul ei. Astfel,
Tatăl i-a oferit ocazia de a se căi. Ea şi-a
recunoscut păcatul şi a primit puterea de a-i
cere Tatălui iertare în numele lui Isus. Acum,
pentru a-i mulţumi, s-a pus în slujba lui.
toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot
cugetul tău și din toată puterea ta!” (Mc 12,30).
În al doilea rând, întrebarea pusă de cărturar
viza o singură poruncă, dar iată că Isus a
adăugat-o și pe cea de-a doua: „Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mc 12,31).
În plus, Isus declară că nu există o altă po -
runcă mai mare decât acestea.
Întreg Noul Testament se orientează în aceeași
direcție: iubirea față de aproapele este inseparabilă
de iubirea pe care o manifestăm
față de Dumnezeu; iubindu-l pe aproapele,
îl iubim cu adevărat și pe Dumnezeu, iar
dacă nu-l iubim pe aproapele, nu putem pretinde
că îl iubim pe Dumnezeu.
Influxul iubirii care vine de la Dumnezeu
trebuie să-l primim în noi nu în mod pasiv,
închizându-l în noi înșine; dacă procedăm
așa, nu primim cu adevărat iubirea lui Dum -
nezeu. Dimpotrivă, trebuie să primim iubirea
în mod activ; adică nu putem să-l iubim cu
adevărat pe Dumnezeu, dacă nu acceptăm
să iubim împreună cu el și să iubim toate per -
soanele pe care Dumnezeu le iubește. Doar
așa rămânem în iubirea lui Dumnezeu, iar
iubirea lui Dumnezeu în noi este desăvâr șită
(cf. 1In 2,5).
Această revelație evanghelică definește scopul
întregii noastre vieți. Astfel, dacă trăim ca
adevărați creștini, nu avem alt ideal decât
acela de a progresa în iubire. De aceea, fiecare
trebuie să găsească forma iubirii care corespunde
propriei vocații.
Nu există două forme identice de progres în
iubire, însă cu toții suntem uniți în aceeași
orientare, care este iubirea. Și nu există o
altă poruncă decât aceasta: „Să-l iubești pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta...
Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Așadar, a fi uniți în iubire este și trebuie să
fie idealul nostru creștin.
Pr. Emanuel Imbrea
De la rãsãrit pânã la apus * 20 martie 2020 85