De la răsărit până la apus, nr. 3-4/2020

Mediteazã
Isus le prezintă fariseilor parabola cea mai
derutantă din toată evanghelia. Fariseii sunt
acei care se străduiesc să trăiască zilnic nenu -
măratele prescrieri pe care preoții sunt chemați
să le respecte în perioada limitată în care
slujesc la templul din Ierusalim. Un astfel
de stil de viață îi deosebește și îi separă pe
farisei de lumea obișnuită; de aici, termenul
„fariseu”, care înseamnă „separat”. În această
parabolă, Isus prezintă extremele societății
religioase iudaice: vameșii, care nu cunosc
Legea, și fariseii, care o practică într-un mod
riguros și fanatic. Pe de o parte, cei care sunt
convinși că merită bunăvoința lui Dum nezeu
prin intermediul unui astfel de comportament,
pe de altă parte, cei care sunt siguri că sunt
excluși de la această bunăvoință din cauza
conduitei lor imorale. Atât fariseul, cât și va -
meșul urcă la templul din Ierusalim, locul pre -
zenței pământești a lui Dumnezeu, ca să se
roage. Credinciosul evlavios se așază în prezența
Domnului, dar, în realitate, se vede doar
pe sine însuși. Rugăciunea lui nu se în dreaptă
spre Dumnezeu, ci spre o privire admi rativă
către propria sfințenie. Sfințenia luminează
Gândul zilei
„Îndurarea îmi place, nu jertfa”. (Os 6,6)
Isus reia aceste cuvinte ale profetului Osea,
adresându-le acelora care păzesc
într-adevăr poruncile,
dar cu şi din iubire.
Şi sfântul Paul le repetă,
atunci când afirmă că,
dacă nu trăim
în iubire dezinteresată,
nimic nu e de folos.
Fiecare acţiune
a noastră
să izvorască din iubire
şi să conducă la iubire.
viața, însă „prea multă” sfințenie duce la orbire.
Fariseul nu știe că rugăciunea lui va fi za dar -
nică. Orbit de „bârna” propriilor merite, fa -
riseul nu realizează că este exact ca acei oa -
meni pe care el însuși îi consideră „hră păreți,
nedrepți, adulteri”. Lauda pe care fariseul ar
trebui să o îndrepte spre Dum nezeu, o îndreaptă
spre sine însuși. În loc să-i mulțumească lui
Dumnezeu pentru milostivirea sa, el se
complace în propriile puteri.
Cu siguranță, dintre cele două personaje ale
acestei parabole, acela care ne place mai
mult este vameșul. Chiar dacă recunoaștem
că nu era o persoană bună, căința care îi do -
bândește iertarea lui Dumnezeu îl face mai
acceptat în ochii noștri. Ne identificăm cu el
de bunăvoie, dar oare o facem cu adevărat?
De fiecare dată când participăm la sfânta
Liturghie, suntem puși în aceeași atitudine:
„Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul
și vouă, fraților, că am păcătuit prea mult cu
gândul, cuvântul, fapta și omisiunea: din vina
mea, din vina mea, din prea mare vina mea”.
Ar trebui să fie momentul adevărului, în care
recunoaștem că suntem păcătoși înaintea lui
Dumnezeu și a comunității. În schimb, acesta
a devenit un rit mecanic ce nu ajunge în
adâncul conștiinței noastre. În fond, spunem
noi, nu suntem chiar atât de păcătoși. În felul
acesta, cădem în atitudinea fariseului și riscăm
să ieșim din biserică fără ca milostivirea și
iertarea lui Dumnezeu să ajungă la noi.
Cred că ar trebui să-i fim extrem de recunoscători
lui Isus pentru faptul că ne-a relatat
această parabolă a vameșului și a fariseului.
Fără îndoială, este un dar mereu nou al iu -
birii sale față de noi. Odată ce aceste două
figuri atât de contrastante se fixează în me -
moria noastră, suntem feriți de ispita de a ne
prefera pe noi înșine altora, de fiecare dată
când putem face un anumit bine.
Pr. Emanuel Imbrea
De la rãsãrit pânã la apus * 21 martie 2020 89