lucrare pentru obținerea atestatului în ... - Dr.Ioan Mesota

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE SĂNĂTATE CENTRUL UNIVERSITAR SIBIU
PUBLICĂ ȘI MANAGEMENT SANITAR UNIVERSTATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU
CENTRUL DE SĂNĂTATE PUBLICĂ SIBIU
Aşa cum considera RODNEY M. COE (1970) mandatul profesiei de medic se
referă, printre altele, şi la dreptul acestuia de a indica normele sau scopurile la care
poate aspira publicul, pacientul, omul bolnav.
În cursul istoriei, dar mai ales în ultima sută de ani, între medicină şi societate s-au
stabilit legături strânse, determinate de înţelegerea faptului că efectele bolii trebuie combătute
cu mijloace specializate, care sunt numai de competenţa unui anumit grup socio-profesional şi
anume cel al medicilor.
KERR L. WHITE (1978) considera în acest sens, că orice societate încheie, în mod
simbolic, un anumit contract cu medicina, care necesită exigența şi existența mai multor
mecanisme ce articulează sistemul medical cu celelalte forme de activitate socială. Încrederea
pe care orice societate o investeşte în medicină rezultă din importanţa atribuită consecinţelor
bolii şi morţii, motiv pentru care instituţionalizarea practicii medicale legimitează şi oferă
autoritate deplină medicului practician pentru a controla factorii care afectează sănătatea
comunităţii respective.
Dat fiind rolul important pe care îl joacă medicina în definirea a ceea ce este normal
sau anormal (astfel spus patologic), ea are o autonomie aparte faţă de celelalte ramuri de
activitate socială, dar, în acelaşi timp şi o mare responsabilitate. Medicul este factorul
principal, investit cu autoritate în acest domeniu, fiind singura competenţă capabilă să
stabilească si cauzele bolii şi efectele ei biologice, psihice şi sociale, rolul său fiind atât unul
ştiinţific, cât şi unul social.
Deşi actual tendinţa în domeniul managementului sistemelor medicale pare a fi
favorabilă descentralizării serviciilor medicale, ca mijloc important de raţionalizare a
resurselor, de reducere a cheltuielilor sau de evitare a inegalităţii accesului la sănătate,
experienţa mai multor ţări în meterie de descentralizare a demonstrat că ea constituie încă un
deziderat, câtă vreme nu asigură decât în măsură limitată avantajele menţionate mai sus.
Pe de altă parte, descentralizarea serviciilor de sănătate din mai multe zone ale ţării
sau diferitele ţări ale lumii nu numai că nu a redus costurile necesare, dar le-a amplificat.
Pentru acest motiv, nu numai concentrarea autorităţii la nivel central şi capacitatea
acesteia de a avea o viziune mai largă asupra funcţionalităţii serviciilor de sănătate pe plan
naţional pare o soluţie mai bună.
Statisticile indică faptul că, în ultimii ani, numărul de servicii de sănătate pe cap de
locuitor, din diferite ţări, a crescut proporţional cu creşterea speranţei de viaţă dar şi cu
54