stiinte med 1 2012.indd - Academia de Ştiinţe a Moldovei

366
S-a demonstrat că combinarea testelor hormonale cu
examenul USG ar putea îmbunătăţi, într-o oarecare
măsură, înţelegerea şi managementul RDIU al fătului,
testele menţionate sporind sensibilitatea metodelor
paraclinice de apreciere.
Un marker important în caz de retard fetal este
hormonul gonadotropina corionică (HGC) în sângele
matern, al cărui nivel în situaţiile date se micşorează
[2]. Frecvent se asociază cu nivelul scăzut de
progesteron, fapt condiţionat de dereglările activităţii
corpului galben al sarcinii. După cele expuse de
Kessler S. (2000), Fignon A. şi coaut. (1998), lactogenul
placentar (LP) a fost depistat în concentraţii
medii crescute la mamele care au dat naştere copiilor
hipotrofici [6]. Филиппов О. (2009) consideră că o
valoare majoră în diagnostic o are raportul LP seric
şi LP determinat în LA, care în normă are valoarea
de la 9:1 până la 14:1. În insuficienţa feto-placentară
(IFP) moderată acest indice scade până la 6:1, având
valoare mai mică în forma severă [16].
Chaabane A. (1997) atestă o corelaţie directă între
scăderea nivelului estradiolului (E 2
) în serul matern
şi gradul de gravitate a stării nou-născutului. Cu cât
mai jos este nivelul E 2
, cu atât mai pronunţate sunt
dereglările hipoxice în organismul fătului. Fignon A.
şi coaut. (1998) apreciază o corelaţie directă între valorile
E 2
în serul sangvin şi lichidul amniotic, confirmând
valoarea prognostică a E 2
după 30 de săptămâni
gestaţionale. În studiul său, Chaabane A. a apreciat un
nivel scăzut de estriol (E 3
) la mamele care au născut
copii cu retard fetal [6]. Studiul efectuat de Arbeille
P. (1999) confirmă posibilitatea utilizării progesteronului
în diagnosticul retardului fetal, asociat cu
insuficienţa feto-placentară [1, 6]. Se consideră că
progesteronul caracterizează starea placentei în al IIlea
trimestru gestaţional, nivelul acestuia descrescând
pe fundalul dereglărilor maturizării placentei. Potrivit
celor expuse de Waller M. (2004), nivelul crescut de
α feto-proteină între 15 şi 19 săptămâni gestaţionale
se asociază cu creşterea riscului prematurităţii, retardului
fetal şi preeclampsiei. Cho S. (2005) confirmă
aceste date, stabilind corelaţia dintre gradul de creştere
a α feto-proteinei şi frecvenţa manifestării complicaţiilor
menţionate.
Миколайович Я. (2002), în cadrul unei cercetări
complexe, a subliniat importanţa estimării sistemului
hipofizar-suprarenal (prin aprecierea nivelului ACTH
şi a cortizolului), a sistemului serotoninergic (prin
determinarea concentraţiei catecolaminelor), a sistemului
feto-placentar (prin stabilirea nivelelor de LP,
progesteron, E 2
, E 3
) în caz de retard fetal. Autoarea
pledează pentru specificul modificărilor peptidelor
opeoide, β-endorfinelor, metenchefalinei, glutationului
şi dialdehidei malonice în cazul RDIU al fătului
Buletinul AŞM
[15]. Conform datelor lui Östlund E. şi coaut. (2004),
la înghiţirea lichidului amniotic în termene timpurii
de sarcină, în organismul fătului pătrund numeroşi
factori de creştere. Pornind de la această idee, a fost
determinată corelaţia dintre nivelul scăzut de IGF-1
(insulin-like growth factor-1), concentraţia crescută
de IGF-2 (insulin-like growth factor-2) şi masa fătului
la naştere, oferind posibilitatea includerii indicatorilor
menţionaţi ca biomarkeri ai RDIU al fătului
[10].
Ţinând seama de faptul că lactatul este un metabolit
asociat hipoxiei, iar hipotroficul se dezvoltă
într-un mediu hipoxic, Robinson J. şi coaut. (2003)
au propus aprecierea nivelului acestui parametru în
scopul supravegherii antenatale eficiente a copilului
cu RDIU şi pentru stabilirea compromiterii lui intrauterine
[12]. Soothill P. şi coaut. (1986) au determinat
scăderea oxigenării vaselor ombilicale la gestantele
cu RDIU al fătului, gradul de hipoxie cronică corelând
cu concentraţia produselor metabolice, hipercapnie,
hiperlactinemie şi eritroblastoză. Aceasta a
permis de a explica asfixia copiilor hipotrofici la naştere
ca urmare a hipoxiei antenatale. Cho Z. şi coaut.
(1998) au măsurat nivelul lactatului (L) şi raportul
lactat /piruvat (L/P) în serul fetal la 40 de nou-născuţi
la termen din grupurile de risc. Autorii au apreciat o
creştere semnificativă a ambilor parametri (L – 2750-
4500 μmol/l şi L/P – 740-2600, versus 2660 μmol/l,
respectiv 700) comparativ cu sarcinile fiziologice.
Autorii susţin că aceşti indici ar putea prezice apariţia
encefalopatiei perinatale cu o senzitivitate de 100%
şi o sensibilitate de 94,5%, deoarece în 6 cazuri din
cele analizate copiii au dezvoltat patologie neurologică
manifestă la 6-9 luni de viaţă, păstrând nivelele L
şi L/P crescute.
Datele literaturii relatează că în RDIU al fătului
asociat cu gestoza tardivă se dereglează procesele
anaerobe, şi aerobe care se manifestă prin scăderea
activităţii lactat- şi malat-dehidrogenazei [4]. În urma
prezentării unui raport experimental de către Robinson
J., Cleary-Goldman J. şi colab. (2004), s-a presupus
că detectarea lactatului fetal prin Two-Dimensional
Localized Proton Magnetic Resonance Spectroscopy
poate fi o metodă noninvazivă importantă în
managementul hipoxiei cronice suspecte [12]. Astfel,
în urma analizei datelor obţinute, se impune ideea utilizării
lactatului în calitate de marker de diagnostic al
hipoxiei perinatale în grupul sarcinilor cu risc crescut
de a dezvolta restricţia fetală.
Ţinând seama de cele expuse, în cadrul lucrării
efectuate am stabilit valorile metaboliţilor oxidului
nitric (ON) şi acidului lactic (AL) în calitate de markeri
biologici de diagnostic al stării in utero a fătului.
Ne-am propus şi determinarea corelaţiei dintre nive-