Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva4Dacæ dorim acum sæ ne întrebæm, urmærind proiectul nostru iniflial, în ce mæsuræ „øtiinfla nenumitæ“ ale cæreilinii fundamentale am încercat sæ le scoatem la luminæ în gîndirea lui Warburg poate primi un nume, trebuie,mai înainte de toate, sæ observæm cæ el nu a gæsit pe deplin satisfæcætor niciunul dintre termenii de care s-aservit de-a lungul anilor („istoria culturii“, „psihologia expresiei umane“, „istoria psihicului“, „iconologia intervalului“).Cea mai notabilæ tentativæ postwarburgianæ de a numi aceastæ øtiinflæ a fost, cu siguranflæ, cea a lui Panofsky,care, în sfera propriilor cercetæri, a denumit „iconologie“ (în opoziflie cu iconografia) cea mai profundæmodalitate posibilæ de abordare a imaginii. Succesul acestui termen (care, dupæ cum am væzut, a fost deja folositde Warburg) a fost atît de vast, încît astæzi el e utilizat pentru a indica nu numai studiile lui Panofsky, ci øi oricecercetare care se hræneøte din solul warburgian. Însæ chiar øi o analizæ sumaræ este suficientæ pentru a arætacît de îndepærtate sînt scopurile pe care le atribuie Panofsky iconologiei de cele pe care i le atribuia Warburgcînd se gîndea la øtiinfla sa a „intervalului“. Dupæ cum se øtie, Panofsky distinge în interpretarea operei trei momente,care corespund, ca sæ spunem aøa, celor trei straturi ale înflelesului. Primului strat, care e cel al „subiectului primarsau natural“, îi corespunde descrierea preiconograficæ, celui de-al doilea, care e al „subiectului secundarsau convenflional, ce constituie lumea imaginii, povestirilor øi alegoriilor“, îi corespunde analiza iconograficæ. Altreilea strat, cel mai profund, e cel al „înflelesului intrinsec sau conflinut, ce constituie lumea valorilor simbolice“.„Descoperirea øi interpretarea acestor valori «simbolice» […] constituie obiectul a ceea ce am putea numi «iconologie»prin opoziflie cu «iconografia».“ 31 Dar dacæ încercæm sæ precizæm ce sînt pentru Panofsky aceste „valorisimbolice“, observæm cæ el oscileazæ între a le considera ca „documente ale sensului unitar al concepflieilumii“ øi a le interpreta ca „simptome“ ale unei personalitæfli artistice. În eseul despre „Miøcarea neoplatonicæøi Michelangelo“, el pare, aøadar, sæ înfleleagæ simbolurile artistice drept „simptome ale înseøi esenflei personalitæfliilui Michelangelo“. 32 Nofliunea de simbol, pe care Warburg o împrumutase de la heraldica renascentistæ øi dinpsihologia religioasæ, riscæ astfel sæ fie readusæ în domeniul esteticii tradiflionale, ce considera în esenflæ operade artæ drept expresie a personalitæflii creatoare a artistului. Absenfla unei perspective teoretice mai ample încare sæ se situeze „valorile simbolice“ face astfel extrem de dificilæ lærgirea cercului hermeneutic dincolo de istoriaartei øi a esteticii (ceea ce nu înseamnæ cæ lui Panofsky nu i-a reuøit acest lucru adesea în mod strælucit). 33Cît despre Warburg, el nu ar fi putut niciodatæ considera esenfla personalitæflii unui artist drept conflinutul celmai profund al unei imagini. Simbolurile, ca sferæ intermediaræ între conøtiinflæ øi identificare primitivæ, îi pæreausemnificative nu atît pentru (sau cel puflin nu doar pentru) reconstruirea unei personalitæfli sau a unei viziuniasupra lumii, cæci, nefiind propriu-zis nici conøtiente, nici inconøtiente, ele ofereau spafliul ideal pentru o abordareunitaræ a culturii, care ar fi depæøit opoziflia dintre istorie, ca studiu al „expresiilor conøtiente“, øi antropologie,ca studiu al „condifliilor inconøtiente“, în care, dupæ mai bine de douæzeci de ani, Lévi-Strauss a væzut problemacentralæ a raporturilor între cele douæ discipline. 34Numele antropologiei putea fi menflionat mai frecvent pe parcursul acestui studiu. De fapt, e neîndoielnic faptulcæ punctul de vedere din care Warburg privea fenomenele umane coincide surprinzætor cu cel al øtiinflelorantropologice. Poate cæ modul mai puflin infidel de a-i caracteriza „øtiinfla færæ nume“ este cel de a o insera înproiectul unei viitoare „antropologii a culturii occidentale“, în care filologia, etnologia, istoria øi biologia ar convergeîntr-o „iconologie a intervalului“, a unui Zwischenraum în care opereazæ nesfîrøitul travaliu simbolic al memorieisociale. Nu mai trebuie subliniatæ urgenfla unei astfel de øtiinfle pentru o epocæ ce trebuie sæ se hotærascæ,mai devreme sau mai tîrziu, sæ ia act de ceea ce Valéry constatase deja de acum treizeci de ani, cînd scria cæ„le temps du monde fini commence“ [a început timpul lumii finite]. 35 Numai aceastæ øtiinflæ i-ar permite de faptomului occidental, ieøit din limitele propriului etnocentrism, sæ-øi îndrepte asupra lui însuøi conøtiinfla eliberatoarea unei „diagnoze a umanului“ ce l-ar putea vindeca de tragica lui schizofrenie.La aceastæ øtiinflæ care, din pæcate, dupæ aproape un secol de studii antropologice, este tot la început, Warburg,„în felul sæu erudit, un pic complicat“ 36 , a adus contribuflii de necontestat, care permit înscrierea numeluilui alæturi de cele ale lui Mauss, Sapir, Spitzer, Kerényi, Usener, Dumézil, Benveniste øi mulfli, dar nu foarte mulfli,alflii. Øi este probabil ca o astfel de øtiinflæ sæ trebuiascæ sæ ræmînæ færæ nume pînæ cînd acfliunea ei nu va penetraatît de profund cultura noastræ, astfel încît sæ ducæ la depæøirea falselor diviziuni øi a falselor ierarhii care menflinseparate una de cealaltæ nu doar disciplinele umane, ci øi operele de artæ de studia humaniora, creaflia literaræde øtiinflæ.Poate fractura ce divide, în cultura noastræ, poezia øi filosofia, arta øi øtiinfla, cuvîntul care „cîntæ“ øi cel care „aminteøte“nu este decît un aspect al acelei schizofrenii a civilizafliei occidentale pe care Warburg o recunoscuse în polari-29