Descarcă revista în format PDF - idea

deschizi. Øi de aceea articularea acestei deschideri trebuie sæ fie pe cît posibil de claræ“.Cartezian, sæ spunem, „clar“ øi „distinct“, ceea ce înseamnæ cæ fiecare lucrare øi fiecarelecturæ øi-au luat în stæpînire spafliul acordat øi s-au dezvoltat, aproape monadic, autonomde celelalte. Chiar øi kitsch-ul lucrærii lui Thomas Hirschhorn, care amintea deuna dintre piesele ce puteau fi væzute în aglomerarea pavilionului elveflian de la Veneflia,apare mai degrabæ ca haos controlat, mult mai delimitat metodic øi ordonat. O lucrarecu douæ manechine din plastic înalte de vreo cinci metri, privirea fiecæreia fixînd intensfafla celeilalte, îmbræcate în rochii de searæ care acoperæ în cercuri concentrice podeauaøi se extind dinamic peste perefli. Contrar aøteptærilor, puflinæ bandæ adezivæ la vedere(øi aceea care se vede fiind transparentæ), læsînd imaginile „focului“ sæ domine. Pede o parte, rochia unuia dintre manechine aratæ apusuri de soare øi peisaje paradiziace,unde adesea întrezæreøti silueta cuplurilor de îndrægostifli. Din rochia celuilaltpersonaj, imagini ale dezastrului, cu accidente, incendii, explozii øi trupuri sfîrtecate.Sînt sute de imagini preluate din mass-media care funcflioneazæ împreunæ, operîndsinteza dialecticæ a incandescenflei. Un Thomas Hirschhorn care, de data aceasta,nu este „prea mult“ øi care apare ca „ireproøabil“ îngrijit, atribute care fac din experienflaacestei lucræri (øi poate a oricærei lucræri pe care artistul elveflian ar instala-oîntr-o expoziflie de grup) un lucru destul de diferit de experienfla unei instalaflii dintr-unspafliu ocupat în întregime de Hirschhorn. Iar acest mod de autodelimitare,la fel de mult spaflialæ cît øi conceptualæ, caracterizeazæ fiecare lucrare în parte. Deexemplu, în lucrarea video a lui Marcellvs L., Toga (în islandezæ înseamnæ a trage),camera insistæ timp de 15 minute asupra operafliunii de recuperare a unei plase depescuit într-o barcæ cu motor aflatæ în larg. Monotonia sunetului de motor øi constanflaritmului în care toatæ refleaua de corzi øi ochiuri de plasæ trece prin fafla camereifixe constituie o metaforæ vizual-abstractæ a flesæturii realitæflii sociale, în egalæ mæsuræcaracterizatæ prin reflele øi relaflii care interfereazæ øi se intersecteazæ. În acelaøi timpînsæ, tocmai uniformitatea aceasta acustic-vizualæ provoacæ ameninflarea unui spectru:ochiul nu îl percepe în lucrarea lui Marcellvs L., pentru cæ noi înøine existæm construindcenturi de siguranflæ, reflele de planuri øi aøteptæri, previziuni cu riscuriminime; sau, altfel spus, pentru cæ propriii noøtri ochi nu sînt adaptafli pentru percepereafantomelor. Dar, færæ îndoialæ, dincolo de limita vizibilului se instaleazæ fantomaa ceea ce survine incontrolabil, de neprevæzut, manifestîndu-se în rupturilevieflii de zi cu zi. Ceea ce face din Toga un comentariu despre prezenflæ la fel de binepe cît este un comentariu despre absenflæ, despre insule de consistenflæ în oceanede inconsistenflæ. Lucrærii lui Kitty Kraus, ale cærei instalaflii cinetice le væzusem cu ozi înainte la Hamburger Banhof, îi lipseøte titlul. Sau, mai bine spus, este „færæ titlu“:o instalaflie cu douæ panouri de sticlæ rectangulare, cu muchii subfliri „lipite“ într-omanieræ aproape imposibilæ una peste cealaltæ, muchia uneia sprijinindu-se de perete,în timp ce muchia celeilalte ancoreazæ construcflia în podea; la fel, o lampæ dehalogen care lumineazæ graflie unui arc electric deschis. Dar mæ gîndesc cæ fragilulechilibru al instalafliei acesteia nu este numai de ordin vizual, ci øi simbolic, încît untitlu „cu titlu“ nu ar face decît sæ adauge o încærcæturæ semanticæ în plus, care ar rævæøi,poate, aceastæ ordine precaræ, poeticæ a fragilitæflii existenflei, în privinfla cæreia artistamai degrabæ pæstreazæ tæcerea. Øi tot în aceeaøi ordine de idei – a marilor întrebæridespre propria existenflæ øi despre relaflia noastræ cu lumea –, în Vol. 2:METANOIA, Christian Schwarzwald instaleazæ 470 de desene în format A4, în culoricare variazæ de la albastru la gri øi negru, øi care prezintæ un amestec de cuvinte,motive abstracte, rame de ferestre din fier forjat øi oameni în posturi reflexive (printreele, Gînditorul lui Auguste Rodin). Ansamblu care trimite cætre întrebarea desprecondifliile øi posibilitæflile care ne limiteazæ gîndirea sau, dimpotrivæ, despre cæile princare aceasta poate sæ anticipeze øi sæ articuleze schimbarea modurilor de a vedealumea.display: “I agree with this observation“, Steinweg said to me, “but itwas not my intention to create something messy: and I think one cantouch the incommensurability of the world, which means to touchchaos. To open it. And that’s why the articulation of this openingmust be as clear as possible.“ Let’s say Cartesian, “clear“ and “distinct“,which means that each work and each reading took possessionof the space offered and developed, in an almost monadicmanner, independent of others. Even the kitsch of Thomas Hirschhorn’swork, reminiscent of one of the works which could be seen atthe crowded Swiss pavilion in Venice is more like a controlled chaos,much more delimited, methodical and ordered. A work with twoplastic mannequins about five meters high, each staring intensely atthe other, dressed in evening outfits covering the floor in concentriccircles and spreading dynamically over the walls. Contrary to expectations,there was little adhesive tape at sight (and that which is seenis transparent) allowing for the images of “fire“ to dominate. On theone hand, one of the mannequins’ dress displays heavenly sunsetsand landscapes, where one can often glimpse silhouettes of lovingcouples. On the other character’s dress, images of disaster, withaccidents, fires, explosions and mangled bodies. There are hundredsof images taken from the media which work together, operating thedialectic synthesis of incandescence. A Thomas Hirschhorn which,this time, is not “too much“, and who appears “flawlessly“ accurate,attributes that make the experience of this work (and perhaps anywork that the Swiss artist would install in a group exhibition) somethingpretty different from the experience of an installation in aspace fully occupied by Hirschhorn. And this way of self-limitation,equally spatial and conceptual, characterizes each work. For example,in Marcellvs L.’s video work Toga (Icelandic for draw), the camerainsists for 15 minutes on the recovery operations of a net ina motorboat at sea. The monotony of the engine sound and theconstancy of the rhythm in which the whole network of strings andmeshes pass before the fix camera becomes a visual-abstract metaphorof the social reality fabric, equally characterized by networksand relationships that overlap and intersect. At the same time, however,it is precisely this acoustic-visual uniformity that contains thethreat of a spectrum: the eye does not perceive it in Marcellvs L.’swork since we ourselves exist by building safety belts, networks ofplans and expectations, forecasts with minimal risks; or, in otherwords, because our own eyes are not adapted for seeing ghosts.But, undoubtedly, the ghost of what occurs uncontrollably, unpredictably,manifesting in everyday life ruptures, installs beyond thelimit of the visible. This makes Toga a comment on presence as wellas on absence, on the islands of consistency in the oceans of inconsistency.Kitty Kraus’s work, whose kinetic installations I had seenthe day before at the Hamburger Banhof, lacks a title. Or, rather,is “Untitled“: an installation with two rectangular glass panels, withthin edges “stuck“ in a nearly impossible manner one upon another,with the edge of one leaning on the wall, while the edge of the otheranchors the construction to the floor; similarly, a halogen lamp lightingthanks to an open electric arc. But I think that the fragile balanceof this installation is not only visual, but also symbolic, so an “entitled“title would only add an extra semantic load, which would perhapsdisturb this precarious, poetic order of the fragility of existenceon which the artist is rather silent. Also in the same vein – of thegreat questions about one’s own existence and our relationship withthe world – in Vol. 2: METANOIA, Christian Schwarzwald installed470 A4 drawings in colours ranging from blue to grey and black andwhich display a mixture of words, abstract patterns, wrought ironwindow frames and people in reflective positions (among them,Auguste Rodin’s Thinker). This ensemble refers to the question aboutthe conditions and possibilities that limit our thinking or, rather,about the ways in which it can anticipate and articulate the changesin the ways of seeing the world.And indeed, as Steinweg said, both philosophy and art sometimesperform an exercise of resisting their own histories. There are plenty72