Bazele Teoretice ale Tratamentelor Termice

DIN ISTORICUL TRATAMENTELOR TERMICE 11
În evul mediu tratamentele termice s-au dezvoltat foarte mult, apărând o adevărată
artă a călirii. Operaţiile de călire aplicate la fabricarea pieselor pentru armament erau ţinute
secret şi erau practicate de anumite persoane care nu-şi divulgau meseria.
Datorită modificărilor spectaculoase ale proprietăţilor în urma aplicării
tratamentelor termice, se considera că aceste tehnologii au la bază un fenomen mistic, idei
care s-au păstrat în unele centre industriale mai înapoiate şi după cel de-al doilea război
mondial, aşa cum precizează A.J. HICK în revista Metalurgia din Marea Britanie. Astfel se
arată că există idei despre tratamente termice care pot constitui subiecte de haz chiar la
sfârşitul secolului XX, ca de exemplu:
• stimularea procesului de carburare prin introducerea în amestecul de carburare a
prafului de mumie sau a cărnii de viperă;
• utilizarea oamenilor cu părul roşu pentru efectuarea operaţiilor de tratamente
termice;
• efectuarea tratamentelor termice în condiţii de întuneric şi cu uşile şi geamurile
închise, pentru a nu stârni furia puterilor divine.
Toate aceste păreri aduc un deserviciu progresului în domeniul tratamentelor
termice, dacă nu sunt explicate ştiinţific cum au apărut şi ce rol au jucat la vremea
respectivă.
Stimularea cementării prin folosirea prafului de mumie se explică prin faptul că în
majoritatea cazurilor la mumificare se folosea nisip radioactiv, care introdus în amestecul
de cementare ridică nivelul energetic al procesului de difuzie.
Folosirea oamenilor cu părul roşu la operaţiile de călire poate fi justificată de lipsa
de aparatură precisă de măsurare a temperaturii pieselor supuse călirii, ştiind că oamenii cu
părul roşu au o sensibilitate mai bună a ochiului în spectrul roşu, ceea ce conduce la o
apreciere mai bună a temperaturii.
Efectuarea tratamentelor termice în condiţii de întuneric are de asemenea scopul
de apreciere mai exactă a temperaturii.
Din evul mediu timpuriu şi până în sec. XVI dominaţia arabă s-a bazat şi pe
priceperea în fabricarea săbiilor. Aceste săbii, în Japonia erau utilizate cu câteva secole
înainte, ceea ce a permis să-şi apere teritoriul. Nu se cunosc încă modalităţile prin care au
fost obţinute aceste săbii, care au avut un rol determinant în menţinerea dominaţiei în zona
mediteraneană. Există o serie de presupuneri şi de legende legate de fabricarea săbiilor, care
sunt cunoscute sub denumirea de săbii de Damasc, săbii de Toledo, japoneze, ş.a.
Se pare că cele mai valoroase erau săbiile de Damasc. Folosirea lor zilnică nu
deteriora tăişul, erau atât de ascuţite încât tăiau chiar şi un fir de lână lăsat să cadă liber. Ele
se puteau deosebi şi după sunetul rezultat în urma lovirii. Sunetul lung, foarte clar, cristalin,
scos de aceste săbii ne arătau că oţelul este lipsit de cavităţi, impurităţi şi fisuri.
După un vechi manuscris arab, reţeta fabricării săbiilor ar fi următoarea: o
panglică de oţel era încălzită şi bătută cu ciocanul în timp ce era trasă de două perechi de
boi. Subţiată cu acest laminor primitiv, panglica de oţel era îndoită, bătută şi întinsă din
nou. Când se socotea că subţiatul s-a terminat, meşterul armurier îşi lua un sclav, mangal,
ciocane, nicovale şi ieşea din Damasc la miezul nopţii, mergând spre răsărit o zi şi o noapte.
In ziua următoare, sclavul tăia doi boi şi din pielea lor făcea foale cu care să înteţească
focul. La miezul nopţii următoare meşterul şi sclavul aprindeau focul şi puneau în funcţiune
foalele. Când jăratecul era încins introducea în el lama de oţel, astfel ca vârful ei să fie
îndreptat spre răsărit. Sclavul începe să mişte foalele până când cădea sleit de oboseală. În
tot acest timp, meşterul bătea cu ciocanul lama de oţel, ca să-i dea forma finală. În zori,