Bazele Teoretice ale Tratamentelor Termice

DIN ISTORICUL TRATAMENTELOR TERMICE 13
Teritoriul României, comparativ cu celelalte spaţii europene, se situează printre
cele dintâi centre ale continentului nostru în care s-a dezvoltat o metalurgie extractivă
reducătoare a fierului.
Cucerirea Daciei de către romani la începutul secolului II e.n. a dus la amplificarea
valorificării bogăţiilor miniere. Ei au înţeles să continue această activitate, folosind
experienţa şi forţa de muncă a băştinaşilor daci, buni cunoscători ai mineritului.
Totodată, au căutat să refacă potenţialul acestei exploatări, aducând aici colonii de
mineri din întregul imperiu. S-a acordat importanţă atât minereurilor din fier, cât şi celor de
Au, Ag şi Cu.
Criza stăpânirii romane din secolul III e.n., neputinţa de a mai face faţă, în
continuare, asaltului popoarelor migratoare, a avut drept consecinţă schimbări ale cursului
vieţii social-economice, ea fiind un fenomen general, cuprinzând spaţii de la gurile Dunării
până la Atlantic şi nu un fenomen specific unui anumit teritoriu.
Retragerea romanilor din a doua jumătate a secolului III e.n. de pe teritoriul Daciei
nu a făcut însă ca activitatea de extragere şi prelucrare a minereurilor să înceteze.
Cercetările au dovedit pe deplin că în ceea ce priveşte valorificarea minereurilor de fier,
aceasta a continuat în toată perioada sec. IV-VII.
In secolele XIV-XVII, în ceea ce priveşte tehnica propriu-zisă se remarcă,
comparativ cu situaţia din epoca precedentă, introducerea mai cu seamă în metalurgia
reducătoare, de procedee şi mijloace mai perfecţionate menite să conducă la creşterea
randamentului economic şi a producţiei.
Aplicarea pe scară mai mare în feudalismul dezvoltat a noilor procedee tehnice de
extracţie a metalului din minereu a avut ca primă consecinţă mărirea capacităţii
cuptoarelor-furnale capabile de un randament economic ridicat; în acest fel la dispoziţia
metalurgiei prelucrătoare au putut fi puse cantităţi mai mari de metale corespunzătoare
cerinţelor mereu crescânde ale societăţii. Realizându-se temperaturi ridicate (peste 1000°C)
s-a putut obţine o răspândire mai uniformă a carbonului în pasta metalică, rezultând un oţel
de mai bună calitate.
Prelucrarea propriu-zisă a metalelor a fost şi ea impulsionată ajungându-se la
elaborarea unor calităţi de oţeluri apreciabile, care au sporit eficacitatea uneltelor agricole şi
meşteşugăreşti elaborate din acest metal.
Analiza de laborator efectuată asupra unor piese de metal prelucrate în atelierele
de fierărie de la Suceava, din a doua jumătate a secolului XV, au furnizat date deosebit de
interesante privind elaborarea de către meşteşugarii suceveni a unui oţel de calitate
superioară. In afară de cuiele prelucrate în mod obişnuit la cald dintr-un fier moale, se
întâlnesc şi exemplare realizate dintr-un oţel mai bun, conţinând peste 0,3 % C, deci o
proporţie teoretic acceptabilă pentru obţinerea unui metal cu calităţi deosebite. Interese
deosebite prezintă, însă, structura lamelor de cuţit. Micrografia lor arată că pentru
confecţionarea acestor lame s-a aplicat un procedeu care, până acum, n-a fost identificat în
epocile anterioare. Este vorba de tratamentul termochimic de carburare, în vederea realizării
unei calităţi superioare de oţel, prin difuzia în masă metalică a carbonului în proporţii
corespunzătoare, cca 0,8 %. S-au identificat, în grosimea lamei de cuţit, trei straturi
carburate totalizând un număr de şapte poziţii diferite, ce reprezintă variaţia conţinutului de
carbon de la o poziţie la alta.
Deci, meşterii suceveni, trebuiau să cunoască bine procedeul de carburare în
mediu solid. Unele analize metalografice efectuate pe obiecte metalice descoperite pe