Bazele Teoretice ale Tratamentelor Termice

168 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE
Scoaterea din uz a sculelor aşchietoare are loc, în principal, prin
deformare şi uzare progresivă. Uzarea se produce prin difuzie (coroziune
chimică – asemănătoare dizolvării), prin adeziune şi prin abraziune. Uzarea
prin difuzie are loc în special la viteze mari de aşchiere (temperaturi
ridicate), aceea prin adeziune la viteze mici (în special în prezenţa depunerii
pe tăiş şi a contactului discontinuu aşchie-sculă), fiind accentuată de
întreruperile de aşchiere şi de vibraţii, iar aceea prin abraziune este produsă
de particulele dure de pe suprafaţa produsului sau din structura sa (compuşi
definiţi duri şi cu muchii ascuţite) .
În afară de tipurile de uzare menţionate, sculele mai pot fi scoase din
uz prin deformare plastică superficială, prin forfecare, la temperaturi înalte
(corespunzător zonei cu temperatură ridicată, imediat după muchia tăietoare,
pe faţa de degajare), prin deformare plastică sub acţiunea tensiunilor
normale de compresiune, precum şi prin uzare de alunecare a muchiei
aşchiei, la care contribuie şi unii factori chimici.
Numărul mare de factori care intervin în procesul de aşchiere face
practic imposibilă aprecierea prelucrabilităţii materialului metalic printr-un
singur indicator global şi obligă la adoptarea mai multor indicatori parţiali,
măsurabili şi dependenţi în mare măsură de materialul semifabricatului
supus aşchierii. Se pot lua în considerare: a) – timpul de aşchiere şi
posibilitatea de degajare a aşchiei; b) – forţa de aşchiere; c) – durabilitatea
sculelor; d) – calitatea suprafeţei.
Fiecare din aceşti indicatori se determină în anumite condiţii
standard ale procesului de aşchiere, în care principalii parametrii tehnologici
sunt menţinuţi constanţi (de exemplu avansul S 0 =0,1 mm / rot.; viteza de
aşchiere v 0 = 50 m / min., etc.), iar materialul metalic (sau structura sa) se
schimbă.
Unii cercetători iau în consideraţie prelucrabilitatea diferitelor oţeluri
în raport cu un oţel luat ca etalon (prelucrabilitatea relativă). Oţelul etalon
poate fi OLC 45 sau AUT 12.
În condiţii de aşchiere date (tipul prelucrării, geometria sculei,
viteza, avansul, adâncimea de tăiere, modul de răcire) prelucrabilitatea unui
material metalic este determinată, în ultimă instanţă, de structura sa. Aceasta
depinde de prelucrările anterioare şi de calitatea materialului şi poate fi
modificată prin tratament termic. În tabelul 8.1 se prezintă comportarea la
prelucrare a diferiţilor constituenţi structurali ai oţelurilor. În cazul când în
urma recoacerii de înmuiere se urmăreşte obţinerea unei structuri de perlită
globulară această recoacere se mai numeşte şi recoacere de globulizare.