Bazele Teoretice ale Tratamentelor Termice

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA TRATAMENTELOR TERMICE 17
Tratamentele termice ocupă locuri bine determinate în fluxul
tehnologic de fabricaţie al produselor metalice ( fig. 1. 1 ). Ele se aplică atât
în combinatele şi uzinele producătoare de semifabricate ( laminate pline,
ţevi, table, benzi, sârme ), cât şi în întreprinderile prelucrătoare şi
constructoare de maşini, utilaje, aparataj, piese şi scule.
Aplicarea unor tratamente termice incorecte poate duce la rebutarea
produselor. În cazul tratamentelor termice finale – care se aplică în
majoritatea cazurilor pieselor finite, după care nu se mai aplică prelucrări
mecanice, decât unele operaţii de rectificare – valoarea rebuturilor poate fi
mult mai mare decât la tratamentele termice preliminare, deoarece produsele
sosite la secţiile de tratament termic au înmagazinate în ele o mare cantitate
de manoperă.
Efectuarea unor tratamente termice incorecte, în cele mai multe
cazuri, duce la rebutarea produsului, ceea ce presupune pierderea, nu numai
a materialului produsului şi a manoperei tratamentelor termice, ci şi a
manoperei înglobate în produs până la tratamentul termic, care la piese de
forme complicate poate avea valori mari. De aici rezultă importanţa foarte
mare a executării corecte a tratamentelor termice, pentru a se reduce la
minim valoarea rebuturilor şi a se obţine şi pe această cale economii
însemnate.
Ridicarea continuă a performanţelor instalaţiilor, maşinilor, utilajelor
şi aparatelor necesită a se asigura materialelor metalice proprietăţi care să
asigure valori cât mai mari caracteristicilor mecanice şi fizico-chimice.
Aceste proprietăţi sunt strâns legate de compoziţia chimică şi mai ales, de
structură. Influenţa cea mai importantă asupra structurii, respectiv asupra
proprietăţilor mecanice, o au tratamentele termice. Stabilirea unui tratament
termic raţional se bazează pe cunoaşterea dependenţei dintre structura şi
proprietăţile materialelor precum şi a modului în care se produc
transformările de structură în diferite condiţii.
Valoarea teoretică a rezistenţei la rupere (σ t –forţa necesară separării
atomilor) a materialelor metalice este foarte mare. Astfel, de exemplu, în
cazul fierului, prin calcul s-a stabilit că : σ t = 21000 N / mm 2 , în timp ce
valoarea reală a rezistenţei la rupere este : R m =300 N / mm 2 . Rezultă că
rezistenţa teoretică este de 70 de ori mai mare. Aceste diferenţe se explică
prin aceea că la calculul teoretic al rezistenţei la rupere a materialului (σ t ), se
porneşte de la modelul unui cristal ideal, cu reţea cristalină fără defecte.
Existenţa defectelor interne, în jurul cărora se concentrează tensiunile şi pot
apărea fisuri de dimensiuni microscopice care pot amorsa ruperea, duc la
scăderea rezistenţei la rupere. O influenţă foarte mare asupra rezistenţei la