Bazele Teoretice ale Tratamentelor Termice

250 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE
fie determinarea variaţiei de duritate pe secţiunea piesei, dacă oţelul şi
mediile de călire sunt date, fie problema inversă, a alegerii oţelului şi
mediului de răcire pentru a se obţine o anumită duritate într-un punct dat din
secţiunea piesei. În primul caz ( fig. 11.32 a)) se pleacă de la diametrul
echivalent al piesei ( D P ) şi, trecând prin curba de călibilitate, se determină
variaţia durităţii pe secţiunea piesei, cu aflarea durităţii în punctele de
interes practic. În cel de-al doilea caz (figura 11.32 b)) se pleacă de la
duritatea prescrisă în punctul sau punctele de interes pentru piesa dată ( vezi
schemă, punctul 3 / 4 R ) şi se compară oţelurile I, II, II între ele, găsindu-se
că oţelul II corespunde condiţiei impuse. Oţelul III nu are călibilitatea
necesară, iar oţelul I are călibilitatea prea mare, ceea ce creează pericol de
deformări, eventual crăpături de călire şi un preţ de cost mai mare, întrucât
oţelul este mai bogat aliat.
Pentru a determina proporţia de martensită în diferite puncte din
secţiune se recurge la diagrama TTT la răcire continuă a oţelului, urmărind
procentele de constituenţi înscrise pe curbele de răcire care dau durităţi
similare .
Diagramele din figura 11.33 (după Wyss [11]) permit determinarea
variaţiei durităţii în probele cilindrice, în diferite condiţii de răcire ( H ). De
exemplu, pentru o probă din oţel cu diametrul de 150 mm ( fig. 11.33 a))
duritatea la suprafaţă este cea corespunzătoare distanţei de la capătul răcit
d=6mm ( intersecţia ordonatei de 150 mm cu linia 0 corespunzătoare
suprafeţei). Valorile corespunzătoare pentru alte distanţe de la suprafaţă se
deduc în mod similar şi sunt trecute în tabelul de mai jos.
Tabelul 11.6 Corelarea distanţei Jominy cu distanţa de la suprafaţa
răcită la o epruvetă cilindrică.
Distanţa de la suprafaţa probei de 150 mm Distanţa de la capătul răcit
pentru H = 1
d, mm
0 6
15 19
20 34
45 45
60 52
75 ( centru ) 55
g) Cunoscând curbele de călibilitate ale unui oţel A şi a unui oţel B
şi curba de variaţie a durităţii după călire în secţiunea unei piese din oţel A
se poate determina curba de variaţie a durităţii după călire într-o piesă
confecţionată din oţel B.