CLICK AICI - Primaria Mizil

Cornel DIACONU
Almanah
Nea Codin şade pe trepte. Aşa l-am ştiut,
stând pe treptele din piatră cioplită, cu gândurile rătăcind
prin cine ştie ce unghere ale trecutului. Când
plouă se retrage abătut pe prispa înaltă. Vorbeşte
singur sau cu câinele, pe care l-a botezat Sică. Bătrân
şi el, câinele doarme cât e ziua de mare, lipit
de picioarele stăpânului. Nu-i e foame, nici sete. „Băiatu’ tatii! Mă băiatule,
mă!”... Sică îşi înalţă capul şi îl fixează recunoscător cu privirea, minute în
şir. Mereu singur, mereu pe treptele tocite, cu umbra-i, ca un melc obosit, purtându-şi
în spate casa hârbuită prin hăţişurile de lumină ale soarelui.
– Bună ziua, nea Codine! Tresare. Ochii ni se întâlnesc. Nu ştiu de ce,
mă copleşeşte un fel de tristeţe. Las panerul în care mama încropise câte ceva
de-ale gurii şi dau să plec.
– Prăpăd mare... A fost prăpăd... A venit peste mine. N-am vrut...
Da’, ce era să fac Lacrimile îi curg pe obrajii împuţinaţi. Se opresc o clipă
în barbă, apoi picură în pânza cămăşii, care le înghite cu repeziciune. Mă
friţule, mă... Nu muri mă, friţule!
Îl ascult nedumerit şi teama mi se strecoară în suflet. Ceva mă ţine
însă pironit locului. Mă aşez lângă el. Scâncetul stins al câinelui e un fluture
mare şi galben, trecând peste liniştea curţii. Nea Codin caută sub ştergarul
alb. Rupe o bucăţică de mămăligă. Parcă o mângâie cu podul palmei. Sică
o miroase, fără să se atingă de ea.
– Mănâncă mă, prostule! Oi mânca şi eu mai încolo... Tu al cui eşti
măi, băiete
– A lu’ Fane de pe Izvor...
– Să tot ai zece ani, aşa-i
– Unşpe, nea Codine; am unşpe ani...
– Văd că nu ţi-e teamă de mine. Şi nici scârbă...
O vreme am tăcut amândoi. Când m-am ridicat să plec, m-a întrebat
şovăielnic:
– Mai treci pe la mine
Am dat din cap că „da” şi am ieşit în fugă pe poartă.
:
– Mamă, de ce e singur nea Codin
Întrebarea a surprins-o.
– Nici eu nu ştiu prea bine. Din război i se trage. Acolo cică s-ar fi
105