CLICK AICI - Primaria Mizil

Sică a început să se gudure. Bătrânul a luat plăcinta, a desfăcut-o cu gesturi
cumpătate din foaia de ziar, apoi a rupt-o în două:
– Ia măi, moşule! Azi avem bunătăţi.
Ca şi data trecută câinele i-a răspuns doar cu licărul obosit al privirii;
nu s-a atins de mâncare.
– De ce nu mănânci băiatu’ tatii Că dacă „pleci” tu, n-oi mai duce-o
nici eu cine ştie cât...
Eram stingherit. L-aş fi întrebat, cu mintea mea de copil, de ce şi-a
ascuns tristeţea într-o boală, pe care doar închipuirea lui a plăsmuit-o; de ce
s-a izolat, refuzând realitatea. Parcă mi-a citit nedumerirea. Vocea i s-a descleştat
într-un murmur de cântec: „Bubuie tunul spre Ungaria;/ Gloanţele
se-aud mereu, mereu.../ Un soldat rănit cere ajutor, suspinând uşor:/ «Of,
măicuţa mea, / De-ai fi tu colea, / Rana n-ar mai sângera!/ S-ar trece pe loc/
Să zbor iar în foc»”. Când a sfârşit avea ochii umezi. Şi i-a şters, discret, cu
dosul mâinii.
– N-am vrut... Dacă el m-ar fi-nţeles... Un copil... L-am văzut venind.
Am lăsat puşca din umăr. Degeaba... A murit în braţele mele... Doamne,
de ce m-ai pedepsit!...
:
Ninsese abundent, câteva zile. Sub sclipirea lunii, zăpada lumina tărâmul
de basm al Ajunului. Dintr-un capăt în altul al satului, trâmbiţele cocoşilor
se amestecau cu zvon de colinde. Încet, traista s-a umplut cu mere,
covrigi, gutui şi colaci aburind...
Ţaţa Anişoara mi s-a părut tristă şi obosită. Doar ochii mai păstrau
străluciri ascunse. Am zăbovit o clipă când mi-a întins bucata de cozonac,
învelită într-o folie de staniol argintiu. „Săru’ mâna!” „Să creşti mare, puiule!”
Doamne, cât mi-aş fi dorit s-o pot lua de mână şi s-o însoţesc până la
prispa înaltă, din piatră, a trecutului. Şi timpul să se fi întors, iar eu să nu
mai cred în cuvintele mamei: „ În viaţă nu faci numai ce-ţi place!”
:
Aproape spre ziuă eram gata. Când m-am despărţit de ceată şi am
fost sigur că nu mă mai vede nimeni, m-am furişat spre casa lui nea Codin.
Inima, ca o pasăre speriată, bătea din aripile-i nevăzute; abia mai răsuflam.
Era deschisă poarta. Geamul de la odaie - o pată de lumină searbădă. „Bună
dimineaţa la Moş Ajun...” Când am isprăvit colindul, uşa s-a deschis şi nea
Codin m-a poftit înăuntru. Sică părea că doarme lângă firida sobei, încărcată
de vreascuri. Pe masa rotundă, joasă, odihnea un găvan plin cu nuci, dovadă
că în noaptea aceea, în afară de mine, nimeni nu-i mai călcase pragul.
La capul patului, o fotografie îngălbenită cu doi bătrâni, privind concentraţi
spre obiectivul aparatului de fotografiat; probabil părinţii lui nea Codin.
M-am aşezat pe marginea patului, am scos traista şi am deşertat o
parte din conţinut peste cuvertură. S-a uitat indignat la mine:
107
Almanah