CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
Mă uimesc în faţa lumii, a minunilor ei, pe care le descopăr în fiece
moment. Mă îmbăt de lumina intensă a fiecărei zile, mă cufund în vise cu
Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, vise nesfârşite care uneori se amestecă cu
realitatea şi totul devine un mozaic multicolor, ca imaginea dintr-un ochean
de sticlă…
Iernile copilăriei… Albul zăpezii îmi umple sufletul de o puritate
îngerească. Ninge, şi zborul fulgilor e în mine, încep să mă rotesc ameţitor
prin aer, să mă las legănată în balansoarul nesfârşit al clipelor, devenite
aproape solide. Alcătuite dintr-un material incert, lipsit de duritate, gata oricând
să devină fluid şi să intre în miraculosul circuit al naturii.
Eu cea de atunci…Eram tare mică şi prăpădită. Şi, pe deasupra,
eram foarte timidă. „E pădureaţă”, spuneau părinţii, încercând să-mi scuze
astfel purtarea faţă de mulţimea de musafiri care soseau mereu şi de care fugeam,
ascunzându-mă prin tot felul de unghere. Mi se părea că privirile lor
cercetătoare mă urmăresc peste tot. Privirile lor albe de mirare… Încă de pe
atunci, cred, mă simţeam altfel. Mă închisesem în coconul acela luminos şi
îi vedeam pe ei, restul lumii, de după un zid subţire, aproape transparent, ca
pieliţa unui ou înainte să devină coajă. Era bine înăuntru. Şi eram numai eu
şi cu mine…
Şi azi am senzaţia aceea, deseori. Că sunt departe de ei. Le par ciudată
pentru că sunt diferită … Privirile lor încă mă mai caută, la pândă…
Acel spaţiu pe care îl găsisem în copilărie, numai al meu, este în mine.
Acolo, înlăuntrul fiinţei mele rătăcitoare prin atâtea lumi. E un spaţiu alb, o
găoace în care sufletul se ghemuieşte ca un fetus. Răsucit astfel, în el însuşi.
Acolo sunt singură. Nimeni şi nimic din exterior nu mă poate atinge. E o linişte
de început de lume acolo. Şi multă lumină…
Cuvintele
O vreme ai scris poezii. Nu te-ai gândit niciodată să le publici pentru
că nu erau scrise pentru alţii. Le scriai pentru că ele erau în tine. Ca un
cânt, ca un refren pe care mintea îl repetă, obsedant. Cuvintele - mici „mărgele
de sticlă” colorate, translucide, cu care îţi plăcea să te joci în copilărie.
Să le treci printre degete, să le loveşti una de alta, ca să vezi ce zgomot au.
Să le rostogoleşti şi să alergi apoi după ele. Cuvintele...
La început ele erau „o durere”, o sfâşiere, o căutare... Cel mai adesea
simţeai că nu reuşesc să exprime cu adevărat realităţile adânci ale sufletului.
Că era o distanţă între ele şi tine, uneori aproape o prăpastie.
Simţeai instinctiv că va trebui să afli de fapt „ne-cuvintele”. Că limba,
aşa cum e ea organizată, cu reguli, scheme, coduri nu poate fi poezie.
Că trebuie să le tai, decupezi, să le pui în pălărie, şi apoi să le scoţi, unul câte
unul. Să le asculţi sunetul de mărgică. Şi să le combini după alte „nere-
94