CLICK AICI - Primaria Mizil

Elena Hanganu
S.O.S. femei
Daaa! Bine! N-ai decât să pleci! Ce
mai aştepţi Pleacăă! şi ia-ţi şi năravurile cu
tine, şi bulendrele de pe canapea, şi firele de
păr de pe chiuvetă, şosetele de sub pat… ia-ţi
tot şi du-te! Zisei eu măcelărind nişte legume
prin bucătărie.
Aşa s-a sfârşit ultima mea relaţie. Eram
sătulă de a-i vedea mofturile înşirate prin casă,
de a-l vedea tolănit pe canapea (desigur încălţat), de programele lui sportive
care constituiau un fictiv loc de muncă, agreabil pentru el şi tare incomod
pentru nervii mei.
Devenise obişnuinţă intrarea cu buldozerul în demnitatea mea, aşezarea
picioarelor (cu tact) în ciorba familiei mele, denigrarea viselor şi propagarea
maschilismului. Povestea era aşa: el - păpuşarul eu - marioneta, el
- sport eu - film, eu - restaurant el -bar, el - dreapta eu - stânga, el - canapea
eu - pat cu baldachin, eu - dans el - sală de sport. Relaţia noastră constituia
un vicios lanţ de „nu-uri” şi „da-uri”, doar în weekend era tot un „păpuşică”
în sus şi „iubiţică” în jos.
Eiii! Dar până la urmă m-am dezlegat. N-am pus piciorul în prag aşa
cum îmi sugerau fetele. Pur şi simplu am renunţat la compromisuri: what
the hell! am zis într-un ceas dintr-o nu ştiu care zi. Am 38 de ani şi în urmă
n-am lăsat decât amintirile unor compromisuri. Nu tu copilărie jucăuşă, nu
tu adolescenţă focoasă, nu tu studii, căsătorie, copii, un câine sau barem o
mâţă. Niciun praf de viaţă socială nu m-a deranjat măcar… Nimic. O pânză
goală pe un şevalet prea mâzgâlit, doar atât.
Ptiu,drace! Idolatrizarea unei vieţi single (de burlăciţă neconvenţională)
n-are farmec când tot primeşti şuturi în partea central-dorsală de la
viaţă. Sunt ghiftuită de prânzurile de afaceri cu tacâmuri de criză, vase de
bursă spartă, farfurii ciob de economie, şerveţele de hârtie reciclată politic.
Aş vrea să gust legume colorate (nu pictate în pesticide), fructe din livadă şi
nu de prin ţări al căror nume nu reuşesc să-l pronunţ... Aş vrea eu multe dar
îmi agăţ pofta într-un piron să stea la afumat… Poate trece şi criza asta…
buzunărească.
Fiecare zi e un ghiveci de nervi emoţionali şi fantezii de un mai bine
relativ. La muncă şeful se zgâieşte la mine, se cruceşte la bilanţul semestrial
şi-mi spune să revin la sfârşitul programului. Mai găseşte potrivit
să-şi agaţe ochelarii (de bicisnic) de partea mea dorsală când mă îndrept spre
171
Almanah