CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
Constantin Chivoiu
Pe mine nu mă deşteaptă ceasul, asta din superstiţi, pentru că, se
spune, nu e bine să ai de-a face cu ceasul rău încă din primul minut al zilei.
Nici imnul ţării nu mă mai deşteaptă (la câte imnuri am ascultat îmi e frică
să nu se schimbe nici ăsta).
Prima grijă la deşteptare e să mă uit pe geam, nu pentru a vedea
cum e vremea, ci pentru a uita visurile urâte de peste noapte, alea cu politicieni
şi promisiuni de trai bun. E la noi o vorbă: dacă te uiţi pe geam când
te trezeşti nu mai ţii minte coşmarurile din timpul nopţii. Vrăjeală... Fac
câteva mişcări de înviorare, obicei rămas din armată, şi mă îndept spre baie.
Mă spăl pe unde apuc, repede, ca nu cumva să se oprească, că de la o vreme
pe ţevi curge mai mult rugină decât apă. După ce îmi beau cafeaua cobor
cele trei etaje, ocolesc balta ivită peste noapte din reţeaua de canalizare şi
mă îndrept agale, ca să nu zic în scârbă, spre locul de muncă, care loc de
muncă încă mai există. Cică azi se pune de o grevă... La ce bun, că tot nu
se rezolvă nimic! Băieţii deştepţi promit, iar noi, proştii, tragem nădejde.
Mă urc în acelaşi autobuz, de tristă amintire, pe care sunt lipite tot
felul de reclame, care de care mai dezbrăcate. Constat cu uimire că s-au
scumpit şi biletele, nu numai pâinea noastră cea de toate zilele. Plătesc şi
tac, tace şi taxatoarea că salariul ei e acelaşi... La noi tăcerea e de aur.
În autobuz aceleaşi feţe pierdute în negura vremii. Nu îţi mai
păzeşti buzunarele, nu doar pentru că sunt goale, ci pentru că şi ciorditorii au
ajuns la concluzia că aici nu mai au ce fura şi s-au dus în Occident, unde e
pâine de mâncat şi închisorile sunt veritabile staţiuni de odihnă.
Te clatini ca vremurile, în balansul autobuzului şi al ţării, te gândeşti
la ziua de muncă şi la faptul că azi e zi de leafă, dar nu-ţi mai aminteşti
când ai luat-o pe ultima... Începi să îţi faci socotelile, ajungând la concluzia
că nici cel mai iscusit contabil n-ar putea să facă în aşa fel încât să poţi achita
toate datoriile.
Cu un stup de gânduri zumzăindu-ţi în cap te trezeşti în faţa porţii
unde mai eşti încă angajat. Poartă nouă, portar nou... Numai boul e acelaşi!
Întrebi unde e vechiul portar şi afli că a plecat în Spania. Îţi vine în
minte acelaşi gând, să pleci şi tu. Păşeşti plin de speranţă spre locul de muncă
şi nu ştii ce te aşteaptă.
Cum nu sunt comenzi şi nu ai ce face îţi propteşti capul de bancul
de lucru visându-te culegând căpşuni.
Difuzorul din secţie începe, brusc şi mobilizator, să emită:
„Deşteaptă-te române...”
156