CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
ghiozdanul Mirunei. Până atunci numai Pompiliu Stratan, cel mai înalt băiat
din clasă, cel mai bun la învăţătură băiat din clasă, numai el se bucurase de
cinstea asta. Şi hop, Victore du-mi ghiozdanul! Păi eu ce aşteptam
Sergiu făcuse ochii mari, de parcă mă văzuse luând, în sfârşit, un
zece.
– Chioşculeţ, pregăteşte-ţi muşchii de filatelist! Când o afla Pompilică,
să nu te aud: Sări Sergiulică, că mă omoară!
Se vede treaba că şi Sergiu sesizase că Miruna îmi spusese numele
adevărat. Nimeni, în afară de tova învăţătoare, nu-mi zicea Victor. Eram
Chioşcarule, Chioşcu, Chioşculeţ sau Chioşcanu. Niciuna din poreclele astea
nu mă deranja. Şi uite că Miruna, zicându-mi Victor, părea să spună că
ea mă vede altfel decât restul clasei. Mă rog, la concluzia asta am ajuns: era
o concluzie prea atrăgătoare ca să mă muncesc să caut alta. Pe moment, nu
am făcut nicio legătură între întrebarea mea cu străinii care conduc fără să
ţină mâinile pe volan şi bunăvoinţa neaşteptată a Mirunei. Oricum, mă hotărâsem
să nu-i spun nimic despre maşinuţe. Speram că şi Sergiu, care se
jucase şi el cu ele, avea să-şi ţină gura.
– Şi, pe urmă, Pompiliu e cam înfumurat, continuă Miruna un gând
care străbătuse ceva cale în mintea ei. Eu scriu mai frumos ca el, dar ne dă
la amândoi zece. E normal
Ambiţioasă fată! Acum, că îşi eliberase mâinile, dădea din ele, se
întorcea când spre mine, când spre Sergiu, îşi aranja, fără ca să fie nevoie,
bentiţa şi turuia de parcă, în sfârşit, găsise ascultătorii potriviţi, de parcă se
eliberase de o povară: ghiozdanul sau Pompilică - nici nu ştiu care o împovărase,
până atunci, mai mult.
De-abia în a V-a am reuşit să stau cu Miruna în bancă. Probabil că
tova observase ceva şi mă plasa cât mai departe de banca ei. Prin manevre
complicate, oferind gume de mestecat, mere sau timbre, reuşeam să fac
schimb de locuri cu vreun coleg sau vreo colegă, astfel încât să ajung cât mai
aproape de banca ei. Contribuia şi Sergiu, căci ne mutam tot împreună.
Când, în sfârşit, am ajuns colegul ei de bancă, m-am simţit victorios,
exact ca atunci când am câştigat privilegiul de a-i duce ghiozdanul.
Victorios - ca şi când aş fi câştigat o revoluţie. Tot atunci, pe când eram în
a V-a, s-a petrecut şi Revoluţia aceea din decembrie. Una adevărată - cel
puţin aşa ni s-a părut la toţi, la televizor. Toată lumea s-a bucurat, dar mie
mi-a fost ciudă. La Ploieşti - revoluţie, la Buzău - revoluţie, la Râmnicu
Sărat - revoluţie. Mă rog, revoluţii mai mici decât la Timişoara, decât la
Bucureşti. Dar tot revoluţii se cheamă că au fost. Iar la Mizil - nimic. Nicio
cuvântare în balconul Primăriei, niciun foc de armă, niciun terorist alergat
şi prins. Nimic! Ca şi cum Mizilul n-ar fi existat pe harta plină de steguleţe
care indicau locurile unde s-au desfăşurat revoluţii! Şi doar aveam şi noi o
fabrică de oţet, aveam fabrica de saltele „Relaxa”! Nu eram chiar ultimul
14