CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta viează Căci
încă odată, dacă are viaţă, aibă-o: pentru azi, mâine sau pentru veacuri - ea
va fi trăit, asta e condiţia fiinţei: viaţa, nu durata vieţii.
Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi, la umbra unei piramide
eghiptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă
Dimensiunile Densitatea şi soliditatea structurii materiale Durabilitatea în
timp Desigur nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că, insecta e vie iar
piramida nu. Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; insecta,
născută azi dimineaţă, va muri diseară; iar piramida e o veche cunoştinţă
a soarelui şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia ei până mult după
ce soarele va fi încetat de a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură şi de
lumină. Da, dar piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăieşte.
Unde sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu
imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual.
Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri peste Dunăre,
treizeci de vapoare pe mare şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură,
filosofie!... Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie
- ceva mai mult decât un stat politic - o societate aşezată.
O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul
acesta, nu o avem. La noi n’avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce
mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală,
care’şi schimbă fisionomia în fiecare zi, care n’are nici vre-o nevoie mai presus
de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi prin urmare în nici
o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceeace se
înţelege prin cuvintele „societate aşezată”. Lumea aceasta se aseamănă cu
un vast bâlciu, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat deabinele,
nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte
mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora
decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filosofie, astea sunt monumente
pe cari nici nu se poate, nici n’ar avea de ce, să le ridice o lume
cum e cea de astăzi la noi.
Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei
incomensurabile şi eterne voinţe - fie acel fenomen o râmă oarbă, care se
târăşte lipicios pe un palmac de mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din
înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor,
fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele soarelui. (...)
A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi
împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază
într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii
şi a artistului.
62