CLICK AICI - Primaria Mizil

guli”. Şi mai simţeai că poezia e de fapt tăcere, că ea e mai mult un spaţiu
alb „o pagină albă”, pe care cineva va scrie odată textul.
Spirala
Urc de mult. O scară în spirală, din lemn, ce scârţâie la fiecare
pas... Ziduri vechi, din cărămidă, mărginesc spaţiul acesta. Mă împresoară...
Mă strâng parcă. Nu mă mai pot întoarce. Nu am dreptul. Undeva, departe,
aproape neverosimilă, o lumină... Dar mai sunt multe trepte până acolo. De
când urc astfel Timpul... Ce amăgire uriaşă! Sunt poate secole, milenii,
sunt la fel de bine clipe, infime clipe. Când am început să urc, ştiam că nu
există cale de întoarcere. De altfel, unde m-aş fi putut întoarce Mă zbat
printre atâtea fantasme - cioburi de lumină, de întuneric. Fragmente din alte
timpuri mi se perindă prin memorie, îmi ocupă o clipă ecranul invizibil al
conştiinţei.
Urc. Şi scara se roteşte la nesfârşit. Mă opresc o clipă. Picioarele
mi-au devenit grele, imens de grele. Mă aşez pe o treaptă şi îmi sprijin uşor
capul în mâini. Închid ochii şi dincolo de pleoapele închise e un amalgam
de culori ce se întrepătrund, se suprapun, alcătuind forme bizare. Una tinde
să le înghită pe celelalte. Pe alocuri apare luminozitatea albului pur.
Mă desprind cu greu din substanţa viziunii acesteia. Mă reintegrez
în spaţiul pe care l-am părăsit pentru o clipă. Ochii se obişnuiesc din nou cu
starea de clar-obscur. Percep mai întâi zidul care mă înconjoară, apoi scările
ce par să se înalţe spre cer, al căror capăt nu-l zăresc. Îl bănuiesc undeva, dincolo
de bariera subtilă a clipelor. Într-un spaţiu şi un timp ce nu-mi aparţin.
Îl voi afla după ce voi fi urcat, treaptă cu treaptă, rotindu-mă în volutele spiralei.
O lumină mă aşteaptă sus. Cu fiecare treaptă mă apropii. Urcând am
traversat atâtea stări, am retrăit experienţe, am visat, mi-a fost teamă, am
sperat, am suferit... Acum Lumina, pe care o simt aproape, îmi picură în suflet
o stare de pace infinită. Să ajung în sfârşit la liman... Atunci lupta cu beznele
se va încheia.
Nu mai ştiu când am ajuns aici. Nu mai ştiu nici dacă visez sau dacă
totul e real. Stau în mijlocul încăperii şi mă las invadată de lumină. Şi de
tăcere. Devin eu însămi o tăcere albă, o creatură albă, plutind în lumină. Nu
mai rămâne decât sentimentul acesta, aproape incredibil de frumos… E trăire
pură. Dincolo de cuvinte, de fraze, de noţiuni. Tot ceea ce am învăţat
într-o viaţă devine lipsit de importanţă. Totul se şterge. Lumea întreagă dispare.
Şi ştiu acum că totul a fost un vis, tot ce am trăit până acum. Un personaj
imaginat, imaginar, alături de alte personaje. La fel de imaginare. Imaginate
de Cine Cine se ascunde în spatele acestei lumi de fantoşe din care
şi eu am făcut sau mai fac încă parte Cine ne visează
Gândurile acestea trec uşoare pe lângă mine, fără să-mi tulbure li-
95
Almanah