CLICK AICI - Primaria Mizil

greşim, natura întreagă se resimte. Cerul se întunecă. Cerul...
E în mine o tainică suprapunere de timpuri. Prezentul, pe care îl trăiesc
cu fervoare, cu pasiune, plenar, arzând ca o flacără. Trecutul, un spaţiu
pe care l-am traversat, ale cărui urme îşi fac simţită prezenţa, acum, în acest
prezent efemer. Viitorul, un text pe care urmează să-l scriu, cu cerneala albastră
a viselor. Uneori e ca şi cum aş fi murit deja. Sunt dincolo şi tot ceea
ce trăiesc mi se pare că trăiesc. Sunt într-un fel de zonă de „trecere”, un fel
de Purgatoriu unde îmi ispăşesc păcatele din vieţile trecute şi din aceasta.
În lumină
De ce ne naştem Cineva a vrut să trăim. Cineva a hotărât să ne naştem
aici, acum, în acest spaţiu şi timp. Cineva a sădit în trupul părinţilor
noştri acele particule de dragoste care unindu-se au ajuns sa fie una. Şi acest
embrion - entitate difuză, infimă - iată-l gata să înfrunte lumea, viaţa. Începe
să crească uşor, aproape imperceptibil. Şi dintr-o celulă infimă el va
ajunge într-o zi o fiinţă umană. O fiinţă umană! Cu trup de carne, cu oase,
cu mâini, cu picioare. Şi în plus, cu ceva nevăzut, neauzit, ceva ce nu se supune
legilor fizicii. Ceva tainic. Matricea. Trupul de lumină.
Eşti în găoacea protectoare a mamei. E cald şi bine acolo. Ai tot
ce-ţi trebuie: hrană, caldură, iubire. De acolo, dinlăuntru, totul se aude estompat.
Zgomotele, zarva lumii, vocile celor apropiaţi, toate sunt într-un departe-aproape
liniştitor, fără vârstă. Secundele, clipele, orele, se scurg încet,
fără grabă. E puţin cam întuneric însă. Ai vrea să ieşi la lumină, să vezi, să
simţi, să vorbeşti.
Şi într-o zi, gata. Să părăseşti un loc unde ţi-a fost bine... Nu e prea
uşor. Nu e deloc uşor. E chiar cumplit de greu. Doare foarte tare. Doare...
Acum ai ieşit la lumină. Teama de lumea cea nouă. Ce va fi acum
Ceva s-a rupt, a fost rupt. Şi e lumină. E prea multă lumină.
Primul ţipăt.
Dar o regăseşti pe ea, căldura trupului ei. Substanţa aceea albă pe
care o simţi în gură e atât de bună. Şi vine de la ea. Din trupul ei, e albă ca
lumina...
Copilăria
Mă întorc mereu cu gândul acolo, ca să mă scald în lumina aurie,
blândă, a începutului de viaţă. Dimineţi nesfârşite, timpul care se răsuceşte
lent în meandre, senzaţia că totul este posibil, că totul face parte dintr-un joc
în care eu sunt actorul principal, că totul se învârte în jurul meu. Că eu sunt
Centrul…
Stau în mijlocul paradisului acestuia şi clipele se scurg pe lângă
mine cu lentoare, liniştitor. Timpul nu mă poate atinge, mi-e încă prieten.
93
Almanah