CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
poruncit Cedică şi l-am văzut cu spatele
lipit de trunchiul unui tufan, atins
de putregai. Stând aşa, o să ne fie
mai la îndemână să ne apărăm, m-a
lămurit Cedică.
Ne-am lăsat soarta, să spun
aşa, pe mâinile lui „fie, ce-o fi” şi am
aşteptat, ascultând. Răpăiturile se îndeseau,
făcând să răbufnească pădurea.
După ce s-au apropiat bine de
tot am desluşit grohăiturile mistreţilor.
Abia am avut timp să ne căţărăm
în tufan.
Mistreţii s-au apucat să dea
iama în ghindă, numai că, legănatul
mogâldeţei pe sub crengi îi neliniştea
aşa că, în loc să-şi vadă de ronţăit,
roiau furioşii în jurul trupinii tufanului.
Şi-au tot ridicat râturile ameninţătoare,
cu colţii înspumaţi de clăbuci
sângerii iar după un timp, să vezi
drăcia dracului, s-au apucat să muşte
lemnul putrezit pe jumătate din trunchiul
tufanului…
De-ar fi fost noaptea niţel mai
lungă, n-am fi avut scăpare. Până în
zori, izbutiseră să facă o ditamai tăietura,
cât să bagi un lat de palmă.
N-ar fi fost de mirare să dovedească
tufanul...
– Mă’, Lambie, nici că-ţi trece
prin cap de ce nu v-au mâncat
porcii, bâzâise o vorbă, ca un tăun
răzleţit, dar îndeajuns de apăsat, ca
să se simtă că venea în răspăr cu
povestea…
Şi la urzirea unor astfel de
ghimbuşlucuri, din sat, numai sfrijitului
de Palaghia se dedulci-se, pitulându-se,
mai mereu, prin spatele câteunui
grup de oameni,dinadins, să nu
poată fi ghicit cu uşurinţă, astfel încât
să-şi poată arunca, de pe limbă,
ca şarpe, vorbele otrăvite.
Oamenii mergeau, strânşi
unii în alţii, aşa cum formaseră şi cortegiul
care urmase sicriul şi, acum, cu
cât se îndepărtau de curtea cimitirului,
se împuţinau treptat, treptat a-
şa că, în cele din urmă Lambie se pomeni
singur, casa lui fiind cocoţată
tocmai în dâmbul dincolo de care se
deschidea vălceaua Oltencii, din gura
căreia pornea un alt drumeag spre
răscrucea în care se afla prăvălia,
deschisă zi şi noapte, unde bătrânul
Anania vinde fel şi fel de vopsele şi
gallus-uri.
Lambie întredeschide poarta
apoi zăboveşte, proptit în latura
gardului. Încearcă să pricepă de unde
i se trage apăsarea de pe suflet.
Niciodată nu se mai simţise atât de
abătut şi plouat. Parcă-l bătuseră în
cap apele turbate ale unui potop. Şi,
cum sta aşa, într-o rână, descumpănit,
i se deschide dinaintea ochilor
groapa mortului din cimitr, cu pământul
scos, făcut grămadă, alături,
ca un capac scos din balamale.
Deodată se pomeneşte scuturat
de friguri. Ca şi cum, abia acum
observase că împreună cu Cedică,
fusese îngropată şi o parte din corpul
lui. Simţindu-se părăsit de ultimile
puteri, nu mai îndrăzneşte să-şi
dezlipescă umărul de uluci. Împinge,
doar, lăsându-se cu toată greutatea
pe gard, până ce alunecarea îi dă senzaţia
că începe să intre, puţin, câte
puţin, în pământ. Nu-i e limpede dacă
o făcea de frică, înainte de a-şi
descoperi corpul sluţit sau îl năpă-
71