CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
tate în lături, de parcă s-ar fi pregătit să îmbrăţişeze pe cineva. Tata zicea că
în felul ăsta vrea să spună că toată lumea va fi a lor. Poate că aşa era, dacă
maşinuţele lor ajunseseră până şi în România. China era şi mai departe de
Moscova, aşa îmi spusese tata.
Maşinuţa chinezească mergea cu baterii. Apăsai pe basca şoferului
chinez şi te dădeai repede deoparte. Maşinuţa se repezea spre stânga, frâna
brusc, dădea înapoi, se repezea apoi spre dreapta. Trecea peste orice îi presăram
în cale: creioane colorate, tuburi de Mentosan, papuci de casă. Dacă
dădea peste Pobeda sovietică, trecea şi peste ea. Nimic nu-i rezista. Se
oprea doar când îl apăsam iar pe bască pe micul chinez sau când se terminau
bateriile.
Mă chinuiam să-i pun mâinile pe volan şi şoferului chinez. Nici la
el nu reuşeam, după cum nu reuşisem nici cu militarul sovietic de pe Pobeda.
Poate că la ei acolo, la Moscova sau în China, aveau voie să lase
volanul din mâini. Dar aici, la noi, toată lumea trebuia să ţină volanul cu
amândouă mâinile - îi explicam tatei. Tata râdea. Victoraş, miliţian o să ajungi!
Acum mă gândesc că poate acesta a fost primul semn că mi-era
scris să dirijez circulaţia, că mă voi face agent de circulaţie. Zic poate, pentru
că tonul tatei nu părea să spună că a fi miliţian ar fi o mare scofală. Mai
degrabă mă îndemna să mă feresc de meseria asta.
A mai fost un semn. Eram în clasa I-a. Învăţătoarea a chemat pe
cineva de la Miliţie ca să ne explice semnele şi regulile de circulaţie. A venit
sergentul-major Vasilica Preotu de la Miliţia Oraşului Mizil. Chiar aşa s-a
prezentat. Eu nu mai văzusem miliţian în fustă, rujat şi cu coadă de cal ieşind
de sub chipiu. Dar, dacă venise la oră, cu planşe şi scheme, mă gândeam
că ştiau ei ce ştiau, şi cei de la Miliţie, şi tova învăţătoare.
Ne-a explicat cum să trecem numai pe verde la singura intersecţie
din oraş. Cum să ne uităm întâi spre stânga şi numai apoi spre dreapta înainte
de a traversa prin locuri nemarcate. Ne-a explicat semnele „Cad pietre”
şi „Animale sălbatice.” De parcă noi am fi fost sub munte şi caprele negre
sau urşii se zbenguiau pe Drumul Naţional Ploieşti - Buzău, punând în
pericol circulaţia rutieră!
Tot bombăneam cu Sergiu, colegul meu de bancă: „Asta ne crede
puşti de grădiniţă.” Şi ne vedeam de vaporaşele noastre. Dar când a ajuns la
noi chipiul pe care îl dăduse să circule prin clasă şi când mi l-am pus pe cap,
m-a cuprins o căldură ciudată în tot corpul. Am transpirat imediat pe la tâmple.
Mă simţeam ca un rege. Mi se părea că e de-ajuns să fac un semn şi tot
Mizilul va cădea la picioarele mele. Mi se părea că pot opri circulaţia pe
Drumul Naţional ca să las să treacă un cârd de gâşte sau un câine vagabond.
Mi se părea că Miruna, colega din banca din faţă, de care eram îndrăgostit
în secret, se întorsese spre mine şi mă vedea, în sfârşit.
Chiar Miruna m-a trezit din vis. Se întorsese spre mine, dar nu ca
12