CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
Mă înalţ mereu către cer, dar mă regăsesc mereu, cu aripile frânte,
pe pământ. Cine sunt Taina aceasta pe care numai Cel de Sus o cunoaşte.
Trupul acesta fragil, atât de fragil, ,,trestia aceasta gânditoare”. Cât de
aproape şi cât de departe îmi sunt. Un şir infinit de euri ca nişte păpuşi ruseşti
imbricate unele în altele. Eul meu, cel de azi, cel de ieri, cel de mâine.
Eu, fiinţa aceasta trecătoare prin lume, prin viaţă, prin univers, înaintând
către un Capăt aflat undeva departe - aproape. Regăsesc în fiecare din aceste
euri, chiar dacă ele sunt trecătoare, dorinţa de înălţare, de transgresare a fizicului.
Dar, cu fiecare salt spre cer, o nouă cădere. Pământul care mă aşteaptă
jos, la capătul scării. O scară imensă care este în mine şi pe care trebuie
să o urc.
Ce caut în lumea asta De ce m-am ivit din neant tocmai acum,
aici Uneori strig către Cer. Atâtea taine… Chipuri, locuri, privelişti, imagini
se rotesc în jurul meu într-un carusel legănat.
Tot ce mă înconjoară este în exteriorul meu, dar şi în mine. Totul
este de fapt în mine. Timpul… Totul este în mine. Ei toţi sunt în mine, îi simt
în mine pe toţi, se ascund în mine, în volutele minţii mele. Sunt parcă o
sumă a existenţelor celorlalţi. Eu sunt de fapt ceilalţi, cei din jurul meu...
Cercul, rotirea, meandrele, spirala. Clipele ce alunecă, una îndărătul celeilalte
- picături translucide ce închid în ele fărâme de viaţă, fărâme de
existenţă.
Secunda aceasta fugace. De ce e atât de efemer totul De ce totul
se scurge, se topeşte, se volatilizează De ce nu mai rămâne nimic din noi
De ce ,,toate trec”, lăsând doar fragile urme Şi dacă rămân totuşi depozitate
undeva Sau pier odată cu noi...
Timpul
Timpul, această noţiune atât de inefabilă, de impalpabilă, acest cuvânt
frumos pe care l-am inventat ca să ne acceptăm ne-desăvârşirea, această
neputinţă de a fi veşnici, această pagină albă care se umple cu scrisul
mărunt, regulat, ordonat al vieţii.
Timpul, oamenii pe care i-am cunoscut şi pe care i-am iubit o clipă,
locurile pe care le-am străbătut şi au rămas în noi. Tot ceea ce trăim se depune
în noi. Sertăraşele memoriei sunt pline, şi uneori Cineva, neştiut, le
deschide. Timpul, această irealitate.
Ceea ce au trăit părinţii se prelungeşte în noi. Ne purtăm o viaţă întreagă,
cu greu, bagajul existenţial. Uneori îl ducem singuri, alteori mai lăsăm
din greutatea lui pe umerii altora. Viaţa, o eternă înaintare, dar şi o continuă
întoarcere. Tot ceea ce ni se întâmplă s-a mai întâmplat cândva sub o
altă formă, într-un alt timp.
Suntem responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în univers. Când
92