CLICK AICI - Primaria Mizil

tuşi păcat să nu fi auzit chiar din gura avocatului proiectul de lege. Doar îl
privea! Că uite Grosu câte afaceri are şi tot se preocupă de salariu (de fapt,
Grosu nu avea decât o afacere schiopătândă cu imobiliare, dar aşa le place oamenilor
să exagereze).
În fine, puse telefonul pe scaunul din stânga şi, cu motorul pornit,
fără să plece, începu să reflecteze la această bizară convocare din partea
colegului Grosu, care ultima dată plecase din mijlocul întrunirii, bosumflat
tocmai pe el, pe Mihalache, pentru faptul că nu îi crezuse teoria de „zid în
spatele unei perdele numită moarte”, iar acum invoca un motiv atât de pueril
doar pentru a se întâlni din nou cu tot cu el, omul faţă de care nu avea
nici un fel de (re)sentiment. Probabil că dacă prodecanul nu l-ar fi atenţionat
cu flashuri că locul de parcare i se cuvine, iar asta cât mai grabnic,
Victor Mihalache ar fi stat absent, cu motorul pornit, până când ar fi găsit
adevăratul motiv al întâlnirii
– ...Şi aşa am mers aproape jumătate din drum de la Timişoara până
la Bucureşti, cu capul scos pe geam în aerul ăla într-un fel tropical, umed şi
înăbuşitor, care îmi bătea aspru în faţă de fiecare dată când trenul mergea
mai repede. Parcă mă regăsisem din nou mică, imaginându-mi că o să-mi
iau o mătură şi o să zbor cu ea sus-sus şi o să trăiesc ace-eaşi senzaţie ca asta,
a trenului... simţeam cum vântul îmi înoadă părul fără să mă tragă de el
şi mă gândeam ce bine ar fi fost pentru el să se facă coafeză. Îmi alergau
ochii în mii de nuanţe de verde cât timp am traversat pădurea... şi, ca fiecare
om lipsit de imagiaţie, mă gândeam prozaic la cât de norocoasă sunt că pot
să văd atâtea cu ochii mei...
– De fapt, nu prea poţi. Vezi numai culori. Dacă ai vedea infraroşul
în spatele roşului şi undele radio în spatele infra-roşului şi ultra-violetul,
razele X, gama...
– Şi aşa am ajuns la Bucureşti, cu capul scos pe geam, deşi trecusem
demult de copaci, chiar şi de groapa de gunoi a oraşului... iar când
s-a oprit trenul parcă tot nu îmi venea să iau bagajul şi să cobor. Am stat aşa,
cu părul înnodat de vânt, până când mi s-a spus să liberez culoarul.
– Să nu te fi văzut vreun student.
– Da, ce să spun, că m-ar şi recunoaşte dacă m-ar vedea, la cât de
des trec pe la cursuri... Ştii câţi am avut astăzi, dintre ăştia de la jurnalism
Alexandru Grosu nu ştia, nici nu-l prea interesa. Fenomenul era
mult prea banal să fie luat în seamă şi chiar nu înţelegea de ce soţia lui nu
se obişnuise încă să predice în pustiu. Se ridică de la masă, goli restul de
spaghete din farfurie în castronul câinelui, aruncă zgomotos vasul în chiuvetă.
Special să n-audă câţi studenţi avusese Violeta Grosu la curs. Cu toate
precauţiile, prinse totuşi involuntar un fragment de văicăreală până să iasă
din bucătărie: Ăstora trebuie să le dai o semiotică să se spele cu ea pe cap
115
Almanah