CLICK AICI - Primaria Mizil

pă ce coborâră, la crucea drumurilor de după podul de peste Albia Seacă, şi
o luară la deal, pe Largul Văii. „Auzi, cine a mai pomenit să se roage osânditul
pentru iertarea osânditorului, să ceară pace şi linişte veşnică pentru un
ucigaş chiar copilul celui ucis…”
Pe drumul umbrit deja de perdelele înserării, femeile, înviorate de
răcoarea ce punea capăt zădufului de peste zi, poate şi de apropierea de casă,
poate şi de retrăirea Tainei pe care urma, în curând, s-o împărtăşească
alor lor, iuţiră pasul şi deveniră mai vorbăreţe. Doar Maria părea mai obosită
sau înrobită de vreun gând ce-o făcea absentă la sporovăiala suratelor,
ar fi vrut parcă să fie în acest drum singură. De la o vreme începură să se
despartă, pe uliţe şi cărări către gospodăriile lor, şi grupul deveni tot mai mic,
până rămaseră două.
– O iei pe cărarea de sub livada lui Glancu, să mergem o vreme
împreună, sau…
– Nu, o iau pe uliţă înainte şi apoi… Şi Maria grăbi mersul, parcă
temându-se că tovarăşa ei se va răzgândi şi ar urma-o.
Când se apropie de biserică, domoli pasul şi chiar se opri în portiţa
bisericii. Se făcuse deja seară, pe uliţă nu se vedea umbră de om, se auzeau
doar râsete şi cântece lălăite la crâşma Varvarei şi lătrături de câini la casele
din margine. „Chiar o fi nebun călugărul ăsta!...” Portiţa scârţâi prelung
în balamale, apoi, trasă de arc, se trânti, în urma ei, cu pocnet, de bulumac.
Maria înaintă şovăielnic, se opri la câţiva paşi de intrare, sigur, uşa
era zăvorâtă, părintele Iordan se teme de hoţi, mai ales de când a căpătat
icoanele cele noi, găsi ea o scuză, şi porni către zidul luminat de acum de
luna ce izbutise să se înalţe peste brazii împrejmuitori. În dreapta, razele
lunii descopereau crucile cele vechi, din lemn ars de vreme, căci morţii noi
erau duşi în deal, la cimitir. Maria înaintă pe lângă zid, cu mâna stângă mângâind
piatra încinsă încă de căldura de peste zi. Ajunsă în dreptul altarului,
se opri, lăsă să-i alunece în iarbă coşul gol cu care purtase la mănăstire merindele
şi darurile şi buchetele de flori, şi de la mănăstire iconiţe pentru candilă
şi legături de busuioc, şi stătu aşa, o vreme, rezemată cu mâna stângă
de piatra zidului… În jurul lunii începură să se ţeasă fuioare de nor prevestind
schimbare de vreme, dar ea nu observă nimic. Lăsată pe genunchi, cu
umerii drepţi, mai întâi, parcă fixând privirea în piatra zidului, mai târziu
chiar prăbuşită pe coate, cu privirea căutând parcă în adâncuri, nici nu simţi
bura de ploaie din crucea nopţii, nici nu auzi cântatul de zori de zi al cocoşilor…
– Ce-i cu tine, femeie, că m-ai speriat…Ţi-e rău... o prinse de umeri
dascălul Nanu. El venea dimineaţa devreme, până la clopotul de utrenie
scutura preşurile şi perinile pentru mătănii, mătura în faţa pridvorului,
139
Almanah