CLICK AICI - Primaria Mizil

Gânduri pe patul de spital
Când mă apuc să scriu pe patul de spital, trăiesc din plin senzaţia
de irealitate. De pe tristele praguri de fum ale tuturor drumurilor nu răsună
decât în-trebarea: A fi, sau a nu fi
Pe marele Bacovia, de numele soţiei căruia sunteţi legaţi prin festivalul
pe care i l-aţi dedicat la Mizil, l-am văzut numai de 2 ori - cu doamna
Agatha mă întâlneam însă des la şedinţele Uniunii Scriitorilor; poetul, geniu
unic, era un tip atât de ursuz, încât devenea fermecător. Numai când scăpa
de sub observaţia doamnei Agatha, mai lua un pahar de vin în plus şi atunci
devenea şi el vorbăreţ. A fost unul dintre marii poeţi ai României şi a murit
sărac lipit.
Doamna Bacovia era fermecătoare, dar cred că-l ţinea strâns în gheară,
lipit, nici nu mişca poetul. Nici n-avea unde să se ducă, era o mână de
om. Aşa, ca statuia pe care i-a făcut-o Constantin Popovici la Bacău.
Am crescut într-o altă lume, arhaică, dar mai apropiată de om. Acum
civilizaţia a atins culmi înalte, dar a crescut şi vulgaritatea. Ne scufundăm
în globalizare… Norocul meu e că nu o voi mai apuca şi, de fapt, cred că
nici nu va avea loc vreodată
Nu se află nicăieri drum mai frumos decât cel al întoarcerii acasă.
La capătul lui e Vârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul şi disperarea.
Amândouă alcătuiesc iubirea. De ea să vă lăsaţi cuprinşi! Iubind devii mult
mai puternic şi primejdios pentru duşmani…
Am aţipit. Şi sub gene mi-a trecut o priocă de cai desprinsă dintro
floare de nufăr, floarea sacră a ţinuturilor Brăilei. Apoi s-a ivit o fântână cu
cumpănă, din care o mână nevăzută scotea cu ciutura lăzi de zestre, pridvoare
plutind pe stâlpi vechi şi migălos sculptaţi. Ce altceva să însemne
asta, mă gândesc, decât că se apropie vremea când se limpezeşte vinul…
O putere mai presus decât noi, artiştii, ne mână cu o forţă desăvârşită
să căutăm, fără încetare, ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa spre un
vis necunoscut, care şi el - visul, zgârie cu ghearele golul, în căutarea unei
uşi ce nu-şi cunoaşte zidul, focurile, pragurile.
Suntem, probabil, aripa unei păsări necunoscute şi nenăscute… Mă
întreb, câteodată, când va fi fost Hemingway cu adevărat fericit: Când vâna
lei în Africa La vila lui din Cuba Când naviga pe vasul Pilar Sau când
bea... Cu femeile o lua razna, cum se întâmplă cu toţi cei ce, pe drept sau
pe nedrept, se cred cineva. La maturitate oamenii se joacă înspăimântător,
provocând deseori mânia destinului. Cu toţii plătim scump noianul de nerozii
pe care le săvârşim, dar degeaba… Generaţiile de după noi o iau de la
capăt!
153
Almanah