CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2013
singură s-a stins,/ Iubite, fără tine” (Lampa). Eminescu o iubea cu patos, cu
putere şi cu sinceritate. „Mi-e dor de tine, moţule ce eşti, femeie gentilă şi
dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.
Ştefan Micle tolera această situaţie. Având încredere în soţia lui,
accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost
pentru Petrarca. Pe o filă din biblioteca sa, astăzi Manuscrisul românesc -
fost 6003 - fila 82, poetul şi-a însemnat cu cerneală violet câteva rânduri
,,Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o
pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui
flori abastre care le voi ţine în toată viaţa mea’’ În perioada august 1874 -
octombrie 1877, poetul a scris cele mai frumoase poezii de dragoste, publicate
în Convorbiri literare, în Familia, sau rămase pentru posteritate. Unii
istorici literari, începând cu Perpessicius, au numit această etapă din viaţa
poetului ,,perioada veroniană’’. Chiar dacă profesorul Micle primea deseori
scrisori anonime, cu relatări despre aventurile soţiei, iubirea dintre îngerul
blond, Veronica, şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit
să existe dincolo de răutăţile celor care îi voiau despărţiţi.
În 1879, după moartea lui Micle, Eminescu o considera pe Veronica
logodnică, deşi ea încercase să-l convingă să se căsătorească, însă opoziţia
prietenilor şi depresia care deja îl marcau, au blocat orice demers pentru
unirea legală pe viaţă. Maiorescu, Slavici, Macedonski şi junimiştii, credeau
că dacă poetul se va însura „nu va mai plânge aşa frumos”. De altfel,
se pare că suferinţa necesară pentru creaţie, contextul social şi politic, căsătoria
fiinţei iubite, au fost factorii mult stimulatori pentru actul artistic eminescian.
Parcă zbaterile pentru firesc în viaţă, suferinţele impuse de convenienţe,
poate nefireşti în cazul lor, n-ar fi fost suficiente pentru preaplinul
paharului cu amar al celor doi. Dispariţia lui Ştefan Micle ar fi putut părea
o uşurare pentru dragostea lor, dar a atras şi un aspect pragmatic, lipsa
banilor. A intervenit, se spune, şi naşterea unui copil mort. Mai demult, şcoala
la care învăţase Veronica îi intentase un proces lui Titu Maiorescu, pentru
că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca
martor şi colegă a elevei. Urmarea, Maiorescu a încercat să se răzbune pe
toate căile pe Veronica, condamnând ulterior şi relaţia ei cu Eminescu. În
1883 s-a declanşat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui
Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului
Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă’’. Firesc, după
aceea au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare în ţară şi străinătate,
însă în februarie 1889 a fost internat definitiv în acelaşi sanatoriu, unde s-a
stins la 15 iunie 1889. Cei doi s-au născut în acelaşi an 1850 (o coincidenţă).
Când poetul se stingea pe patul spitalului, Veronica scria un poem
chiar despre moarte şi iubire (o coincidenţă). La 4 august 1889 şi-a luat viaţa
şi ea, la exact 50 de zile după dispariţia lui Mihai Eminescu, dar şi la
44