Pr. Dan Badulescu, Ortodoxie si erezie - Logos

12Preot Dan Bădulescuantroposofiei.În 1923 Steiner a ţinut un curs pedagogic la Ilkley, un oraş industrial din nordulAngliei. Iată câteva aspecte esenţiale ale acestui curs:Pentru început este criticată denumirea de ,,pedagog” deoarece în traducere exactă arînsemna „conducătorul băiatului”, ceea ce ar exclude fetele din învăţământ, conformconcepţiei platonice exprimată în dialogul Statul. Criticând punctul de vedere platonic, Steineracuză pedagogia de până la el de necunoaşterea omului ca întreg, de contradicţiile masculinfeminincu implicaţiile ulterioare ale structuralismului lui L. Strauss, care urmau să fie anulateîn şcoala Waldorf, atât în ceea ce priveşte elevii, cât şi profesorii.Mai departe Steiner remarcă stadiul actual al civilizaţiei cu cele patru domenii: ştiinţă,artă, religie şi morală, afirmând că la început acestea erau una. Se poate constata şi acumrădăcina comună a ştiinţei şi artei şi în stadiul actual, în care ştiinţa trebuie să fie obiectivă şiimparţială iar arta subiectivă şi arbitrară. Putem adăuga astfel că acesta e punctul de vederescientist, dar mai nou, sub presiunea noii fizici şi a psihologiei transpersonale, ştiinţa arenunţat la pretenţia obiectivităţii. Această observaţie pare în aparenţă pertinentă şi la obiect,dar nu este decât pe jumătate adevărată. Ideea unui sincretism originar nu este nouă şi nici nuaparţine exclusiv lui Steiner. Ea se bazează însă pe conflictul apărut în Europa apuseană întrereligie, filosofie, ştiinţă şi artă după epoca Renaşterii. Conflictul acesta este rezultatulsecularizării şi tendinţei de autonomie, de emancipare a domeniilor respective de sub tutelabisericii (în cazul concret, al bisericii romano-catolice cu monarhia ei severă şi cu presiuneainchiziţiei şi a teologiei scolastice).Părintele profesor I. V. Felea a demonstrat clar că aceste contradicţii nu sunt implicite,ci dimpotrivă, starea iniţială a cestor relaţii reciproce era acea de armonie. Putem aşadarafirma inexistenţa acelui sincretism, armonia dintre componentele ce-şi păstrau identitatea şispecificul respectiv.Ca şi înaintaşii săi eretici sau protestanţi, Steiner încearcă să emită o critică lucidă,clară a aspectelor negative culturale ale mediului şi timpului său: Europa centrală şi apuseanăla graniţa secolelor XIX şi XX. Remediul lui Steiner era în principal imaginaţia. Aceasta nutrebuia să fie pentru cei ce o practicau o lume fantastică, ci una reală, obiectivă. Imaginaţia laSteiner este gândirea în imagini care în opinia sa a dat naştere cultului religios.În copilăria sa la Kralievec (Croaţia) Steiner a participat activ la slujbele catolice, fiindcopil în cor (ministrant). Ulterior el a părăsit acest mediu plecând în Austria şi apoi cum ammai arătat în Germania la Berlin, Weimar, Rostock, iar în ultima parte a vieţii s-a stabilit înElveţia la Dornach lângă Basel. Din punct de vedere confesional, aceasta înseamnă treptat orupere de mediul catolic şi trecerea în spaţiul protestant şi reformat. Contactele lui Steiner cubiserica romano-catolică s-au înrăutăţit, după cum era de aşteptat în urma teoriilor sale, iarapoi s-au întrerupt total. Ori ceea ce a caracterizat din totdeauna spaţiul protestanto-reformat afost iconoclasmul, dus la extrem în cadrul sectant neo-protestant. De aici a decurs unsentiment difuz dar pregnant de recuperare a acestui handicap, o nevoie de compensare acultului uscat şi văduvit de această componentă esenţială. Rudolf Steiner a încercat chiar unanume tip de pictură specific, uşor de recunoscut de către cunoscători, cu anumite acuarelespeciale şi trăsături originale. Această ,,iconografie” alternativă a rămas exclusiv în cadrulantroposofic.Steiner critică din nou, pe bună dreptate, modul materialist ateist de concepţiescientistă a apariţiei universului, a omului considerat animal superior, ruptura dintre ştiinţă şireligie.Un alt termen folosit de Steiner este inspiraţia. Inspiraţia ca revelaţie divină ce stă labaza religiei îşi are sorgintea în imaginaţie. La începutul secolului XX religia se baza petradiţie şi Steiner cere redobândirea stadiului de inspiraţie. El nu foloseşte noţiunea deprofeţie, ci introduce noţiunea de „impuls cristic” venit din lumile spirituale pentru trezirea„conştienţei”. Să nu uităm însă că la Steiner, Cristos nu înseamnă acelaşi lucru ca în teologiacreştină, ci desemnează un principiu solar gnostic.