Pr. Dan Badulescu, Ortodoxie si erezie - Logos

Ortodoxie şi erezieA doua eroare s-a produs în lupta contra pelagianismului care nega ereditateapăcatului originar. Împotriva acestei erezii, Fericitul Augustin a introdus ideea absoluteipredestinări, reluată 1200 de ani mai târziu de către Calvin. Aici întâlnim însă tot o erezie, cutoate că ea reprezintă extrema cealaltă, inversul pelagianismului. Consecinţele ei pentruteologia ulterioară au fost din păcate surse de sminteală pentru credincioşi şi dispute aprigeîntre teologi. Dintre aceştia Sf. Ioan Cassianul, Sf. Vincenţiu de Lerini, Sf. Faust de Riez şialţii 9 au combătut aceste erori. În tratatele Despre darul perseverării, Despre predestinareasfinţilor şi Despre corupţiune şi har, Fericitul Augustin introduce categoria justiţiară a„păcatului originar” ca ofensă adusă lui Dumnezeu. Umanitatea devine prin aceasta o massadamnata, masa perditionis: „Nu printr-o nedreptate, ci printr-o sentinţă dreaptă păcatul unuiaa atras osânda tuturor” (Despre darul perseverării VIII, 6), păcatul originar devenind astfel şiereditar. După cum se ştie osânda aceasta este moartea care „nu poate fi o pedeapsă legitimădecât în măsura în care este consecinţa păcatului” (Opus imperfectum contra Julianum).Temeiul scripturistic al acestei transmiteri ereditare este găsit de Fericitul Augustin la RomaniV, 12: „Aşa precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşaşi moartea a trecut la toţi oamenii prin acela în care toţi au păcătuit”. După Augustin, mijloculprin care se transmite păcatul originar este actul sexual, dar fără ca acesta să fie identificat cuînsuşi păcatul. Să ne recunoaştem aici nedumeririle ridicate şi în sufletele cele mai evlavioasecu privire la această învăţătură primită chiar şi în Biserică! Cum putem fi traşi la răspunderepentru un păcat pe care nu l-am comis, şi nici nu puteam să-l evităm? La aceste întrebărimistuitoare se dau de obicei răspunsuri legate de unitatea ontologică a neamului omenesc şide ştergerea păcatului originar prin botez. La capitolul antropologic despre transmitereapăcatului originar legat de momentul concepţiei trupului şi al sufletului răspunsurile atât deprecise şi de nezdruncinat ce ne dau de obicei tăria cunoştinţei în dogmatică fac loc unoripoteze nesatisfăcătoare (traducianismul şi altele). Pe acest fond de nesiguranţă (şi nu de taină,antinomie, paradox!) s-au infiltrat concepţii eretice teosofice şi astrologice introducândnoţiunile hinduiste ale karmei şi reîncarnării ce dau soluţii logice, raţionale dar false. După Sf.Grigore de Nazianz noi moştenim de la Adam moartea şi nu greşeala (Marele cuvântcatehetic, cuvântarea 33, 9). Sau altfel spus, moştenim natura şi nu păcatul! Suntem uniţi prinnatura căzută şi nu prin păcatul strămoşesc. O posibilă traducere ne este indicată de Sf. Fotie:„Printr-un om moartea a intrat în lume şi prin păcat moartea, pentru că (gr. εφ` ω) toţi aupăcătuit (παντεσ ημαρτον)” (al 8-lea răspuns către Amfilohie) 10 . Dar ştim că Scriptura nu sepoate contrazice flagrant: „Sufletul care va păcătui, acela va muri” (Deuteronom XXIV, 16,Ezechiel XVIII, 20). Consecinţele logice ale acestei abordări l-au dus pe Fericitul Augustinaşa cum am mai arătat la ideea predestinării. Vedem în această mare eroare rădăcinile unorafirmaţii aberante milenariste de tipul „celor 144 000 de aleşi” ai Martorilor lui Jehova. Iardacă s-ar obiecta că e vorba totuşi de o sectă, sau de o confesiune (biserica reformată) cudreptul inofensiv al libertăţii de conştiinţă şi o concepţie religioasă proprie, să cercetăm maiîndeaproape dacă aşa stau lucrurile.În lucrarea sa Capitalismul şi etica protestantă M. Weber a arătat cu argumente greude combătut legătura dintre „orânduirea”, „modul de producţie capitalist” (după terminologiamarxistă) şi concepţia calvină a predestinării, moştenită de la Fericitul Augustin. Efecteleacestei concepţii au fost tocmai cele incriminate pe bună dreptate de marxişti şi socialişti:exploatare, colonialism, imperialism, (astăzi transnaţional), şi nu numai atât. Bazându-se peaugustinism, teologia franco-germană a episcopilor carolingieni din sec. al IX-lea a pus bazele9 Cei trei Sfinţi Părinţi apărătorii semipelagianismului, o doctrină antiaugustiniană din sudul Franţei între 429 şi529. Ei se plasează între poziţiile extremiste ale lui Pelagius (liberul arbitru) şi a Fericitului Augustin(predestinarea şi concupiscenţa absolută). În ciuda ortodoxiei lor al doilea sinod local de la Orange (529) condusde Caesarius de Arles la instigarea papei Felix IV (526-530) a condamnat semi-pelagianismul. Condamnarea afost aprobată de papa Bonifaciu II, succesorul papei Felix. De la această dată semi-pelagianismul a fost declaraterezie în biserica romano catolică. Să reţinem că acest sinod local nu a fost niciodată recunoscut în răsărit, iartermenul însuşi de „semi-pelagianism” este cel puţin neinspirat.10 P.S. Fotios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, Deisis, 1994 p. 83.19