Pr. Dan Badulescu, Ortodoxie si erezie - Logos

Preot Dan BădulescuNu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturilecreate, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora leveţi ţinea vor fi ţinute.” Înfricoşătorul adevăr petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri,preoţii devin con-lucrători în iconomia mântuirii cu însuşi Dumnezeu (1 Corinteni III, 6-9;XV, 10; 2 Corinteni VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania)şi taina Botezului, poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi Biserica Sa, vedem căputerea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât decopilăreşti se arată prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu caresuntem inundaţi în mass media contemporană. Acestea prind la persoanele pentru carelegătura cu Biserica, Tainele - deci harul – învăţătura şi liturghia s-a diluat la extrem prinfenomenul secularizării. Doar astfel se poate explica şi dispariţia acelei facultăţi esenţialedobândită în chip haric prin taina Mirungerii: darul deosebirii duhurilor (διακρισις). Pierdereas-a petrecut desigur treptat pe parcursul ultimelor secole, şi s-a datorat în cea mai maremăsură percepţiei distorsionate de tip nestorian şi augustinian, după care cele cereştirămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind în sensul eshatonului iudaic de tipliniar-mesianic. Şi atunci pe locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, al eshatonuluiadevărat creştin, al veşnicului prezent divin, s-a instaurat treptat o percepţie filosoficăidealizantă şi abstractă, care taie legăturile harice, neagă posibilităţile nevoinţelor, culminândcu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, sau denew age.Revenind la comparaţia cu preoţia Legii vechi, observăm că preoţia levitică puteaconstata curăţia de lepră (boală trupească), în vreme ce preoţii creştini pot vindeca prin tainaSfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, un lucru cu mult mai presus. Preoţii sunt numiţide creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, valoare superioară celei trupeşti (cap. XV).Nivelul iubirii de semeni al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sf. ApostolPavel care prefera să fie anatemizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi căzuţi (cap. XVI). Încapitolul XVII al Tratatului său, Sfântul Ioan dă avertismente puternice faţă de pericoleleduhovniceşti ce-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub formamodestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară. Cu toate că femeile au fost exclusede la oficiul preoţiei harice şi chiar de a predica în biserică, ele compensează uneori prin ceeace numim azi „trafic de influenţă”. S-a ajuns pe vremea sfântului, şi se ajunge şi azi la zicala:„supuşii conduc pe regele lor!”Sf. Ioan s-a nevoit neobosit atât în vorbele prinse în acest Tratat, cât şi mai ales înfaptele sale, în a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor.Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă gramatical, dar pozitivă etic, - apofatică teologic:„a nu dori această cinste” (cap. XVIII). Odată ajuns totuşi în această lucrare, să-şi facă datoriachiar cu riscul de a intra în conflictul cu mai marii săi şi chiar de a fi depus din treaptă. Dealtfel aceasta i s-a şi întâmplat părintelui nostru sfânt după cuvântul: „Fericiţi veţi fi când văvor ocărî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţindpentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” A doua virtutecare se afirmă, negativă, se referă iarăşi la o distrugere, la o „descompunere” a unui „site”sufletesc modern, dăinuind în păcătoasa concupiscenţă: este virtutea de a nu avea ambiţie.Aceasta este valabilă în toate domeniile, dar cu atât mai mult în slujba sacerdotală.Sfântul insistă asupra tăriei sufleteşti de nezdruncinat, în stare să suporte insulta,persecuţiile, supărările, ironiile, plângerile nemotivate. Tăria se află în capacitatea de a nu semânia. Vârtejul acestei patimi – şi totodată păcat de moarte – atrage după sine: aroganţa,orgoliul, acuzaţiile fără temei, ura şi răzbunările, insultele şi provocările obraznice ce aducatât de mari tulburări sufleteşti celor în cauză cât şi celor din jur. Rugămintea, recomandareaşi totodată canonul pe care le înţelege cel ce lecturează cuvintele Hrisostomului sunt acelea dea înţelege şi conştientiza influenţa covârşitoare pe care o are preotul ca model pentru enoriaşiisăi, pe care îi formează implicit, atât în bine cât şi în rău.60