Pr. Dan Badulescu, Ortodoxie si erezie - Logos

Ortodoxie şi erezieÎn acest domeniu ne atrag atenţia lucrările unor specialişti europeni în istoria religiilortrecuţi la sufism sau cel puţin abordând fenomenul din perspectiva sufistă: René Guénon(1886-1951), Fritjof Schuon, Julius Evola (1898-1974) şi Henri Corbin. La nivelul iniţiatuluisufist (ne referim aici la mistica islamică a secolului XX, şi nu la perioada medievală a luiIbn-Arabi), în planul ezoteric, există „o unitate transcendentă a religiilor”, cel puţin a celortrei religii „abraamice” sau monoteiste. 40 Nici această categorie nu rezistă, deoarece iudaismulactual şi islamul nu sunt nicidecum o continuare organică a credinţei lui Avraam, cidimpotrivă constituie abateri grave de la aceasta. Originea lor rămâne exclusiv în spaţiulereditar semit (la evrei) şi semito-hamit la arabi (Agar egipteanca cf. Facere XVI, 1, iar laFacere X, 6 pentru fiii lui Ham… Miţraim, adică Egiptul). În această privinţă nu ar trebuiacceptată această categorisire a istoriei religiilor (Ioan VIII, 39-40): „Dac-aţi fi fiii luiAvraam, aţi face faptele lui Avraam.” (vezi şi Matei III, 9). „Faptele” de care vorbeşte aiciIisus Hristos sunt faptele credinţei, deci este vorba de a fi urmaş al lui Avraam după credinţă,în duh, nu după ereditate biologică. De altfel chiar şi din acest punct de vedere Scripturaprooroceşte: „vei fi tată a mulţime de popoare…” (Facere XVII, 4-6), însă ceea ce conteazăeste cum s-a mai spus continuitatea duhovnicească.Odată ce am adoptat punctul de vedere enunţat şi argumentat mai sus, consecinţalogică este aceea că religia a apărut în mod necesar mântuirii oamenilor, după căderea înpăcat. Momentul Turnului Babel a însemnat cu siguranţă nu numai diversificarea umanităţiipe etnii şi etosuri diferite, ci şi într-o multiplicitate de religii şi credinţe diferite, uneori chiarcontrare unele altora. Dintre toate etniile, a fost aleasă de Dumnezeu aceea întemeiată deAvraam. Poporul ales a avut astfel parte de cea mai aleasă şi desăvârşită dintre religii: VechiulLegământ, Legea şi Proorocii, numită în Sfânta Scriptură „pedagog către Hristos”. Rolultuturor religiilor încetează odată cu întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi unirea omului cuDumnezeu.Preocupările pentru studiul religiilor (istoria religiilor, ştiinţa religiilor, filosofiareligiilor, psihologia religiilor, sociologia religiilor, fenomenologia religiilor, antropologiareligioasă, etc.) au apărut aşa cum am arătat în Occident la sfârşitul sec. XIX. Ele au avutdiverse motivaţii, unele practice de interes colonial, altele misionare, sau chiar teologicculturale.În ceea ce priveşte acestea din urmă, putem încerca o analogie cu evoluţionismuldarwinist. Darwinismul a căzut în imensa eroare de a-l socoti pe om în rând cu animalele, elfiind doar „cea mai evoluată specie”. În mod analog, teologia apuseană, atât cea romanocatolică,dar şi cele protestante, au avut tendinţa de a se preocupa de „studiul religiilor”, faptce a readus creştinismul în rând cu celelalte religii, aş cum era considerat în Imperiul roman la313 (o religio licita). Dar, ca şi în cazul darwinismului, s-a căzut în extrema de a se socoticreştinismul ca fiind pur şi simplu una din marile religii, eventual cea mai bună dintre ele.Acest lucru se bazează, ca şi în evoluţionism, pe nişte elemente comune religiilor şicreştinismului, cum ar fi: preoţie, jertfă, altar, cult, etc. Dar şi oamenii au elemente comune cumaimuţele, ceea ce nu înseamnă că omul s-ar trage din ele ca cea mai evoluată specie dintremaimuţele antropoide.Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii a fost contestată nunumai de pe poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tipiluminist al Occidentului secolului al XVIII-lea. Astfel în viziunea specialistului suedez înistoria religiilor Nathan Söderblom 41 , în religie sacrul e mai esenţial ca Dumnezeu, religiafiind nu numai re-legarea omului cu Dumnezeu, ci şi cu orice este considerat a fi sacru.Această trăsătură specifică secularizării duce la consecinţa logică (deşi aberantă) că, prinextensie, pot fi şi religii atee. Nu se poate accepta aşa ceva, deoarece conceptul de religie sediluează până la extrem, putând astfel include orice manifestări, cum ar fi, să zicem, fotbalul.Se observă evident confuzia făcută între religie ca relaţie cu divinul şi manifestarea40 Vezi Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Humanitas, 1994, cap. ,,Aspectul ternar almonoteismului”41 Personalitate marcantă în istoria mişcării ecumenice (n.n.).33