Pr. Dan Badulescu, Ortodoxie si erezie - Logos

Ortodoxie şi ereziede atunci au fost păstrate până astăzi de multe şi de aproape toate comunităţile Tale dincelelalte părţi ale pământului.”În ceea ce priveşte viaţa de familie cu raporturile dintre soţi, sau dintre soacră şi noră,lucruri aparent neînsemnate din punct de vedere teologic, dar extrem de importante înîntreţinerea armoniei „celulei societăţii” ce este totodată prin taina cununiei o micro biserică,Fericitul Augustin ne prezintă în cartea IX, 9 (19-20) portretul cu adevărat model al SfinteiMonica, mamă soţie şi noră exemplară: „Dar ea ştia să nu se opună soţului ei când eramânios, nu numai cu fapta, dar nici cu vorba… A învins pe soacra sa - care la început eramâniată contra ei de şoaptele unor sclave rele - a învins-o prin gesturi respectuoase, stăruindîn îngăduinţă şi blândeţe.”Iată într-adevăr atitudinea vrednică de urmat şi pentru soţiile şi mamele creştine deastăzi. Şi iarăşi să luăm aminte la rugăciunea plină de recunoştinţă pe care o înalţă fericitul lasfârşitul cărţii IX pentru părinţii săi: „… să-şi amintească la altarul Tău Doamne de Monica,serva Ta, cu Patricius, odinioară soţul ei, prin al căror trup m-ai adus pe mine în aceastăviaţă, în ce mod, nu ştiu.” Aceste cuvinte pătrunse de o mare dragoste filială vin să contrazicăopinia după care Augustin a considerat păcatul originar ca fiind de natură sexuală, antrenânddupă el acea viziune negativă asupra relaţiilor trupeşti preluată de biserica apuseană. Poporulromân păstrează cu sfinţenie rânduiala parastaselor ce s-au făcut, se fac şi se vor face întrupomenirea sufletelor părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi ce odihnesc aici şi pretutindeni.Partea a II-a, cartea X, 6 (9) ne dă o admirabilă definiţie de teologie negativă a luiDumnezeu. Orice urmă de materialism sau panteism este spulberată cu tărie: „Am întrebatadierile care suflă şi a zis tot aerul cu locuitori săi: «Se înşeală Anaximenes, eu nu suntDumnezeu»… Am întrebat toată zidirea lumii despre Dumnezeul meu şi mi-a răspuns: «Nusunt eu, ci El m-a făcut».” Dar iată că această zdrobitoare mărturisire pe care s-a clăditteologia apuseană timp de secole a ajuns să fie contestată tot acolo, mai întâi prin tezele şcoliide la Chartres care identificau pe Duhul Sfânt cu sufletul lumii, trecând prin panteismulRenaşterii şi al lui Spinoza la cel al romanticilor, pentru ca să eşueze lamentabil înmaterialismul empiric al lui Feuerbach sau cel „ştiinţific” al lui Marx. Consecinţele nenorociteale acestor speculaţii le-am trăit timp de 40 de ani cu sechelele lor ce se mai simt ici şi colo înreflexe îmbătrânite, uneori chiar şi la cei tineri.Privirea fericitului se ascute cu fiecare capitol pătrunzând - în căutarea lui Dumnezeu -în tainiţele sufletului omenesc. Şi aici ne putem recunoaşte, cel puţin în anumite momente, cafiind vizaţi de următoarele rânduri: „Dar de ce «adevărul produce ură» (Ioan I, 5; XII, 35)?…duşman li s-a făcut oamenilor omul Tău care predică adevărul… (Ei) Iubesc adevărul cândluminează, dar îl urăsc când acuză. Căci, deoarece nu vor să fie înşelaţi, dar vor să înşele, îliubesc când se arată el însuşi dar îl urăsc când îi arată pe ei înşişi.”Cele scrise la capitolul 31 (46) ne sunt de mare întărire sufletească în perioadele depost. Slăbiciunile noastre pot fi mai mari sau mai mici, dar în nici un caz nu se poate invoca„Nu ceea ce intră în gură strică pe om” aşa cum se obişnuieşte, scos din context. FericitulAugustin mărturiseşte - aşa cum a făcut-o pe parcursul acestei exemplare lucrări - : „Eu numă tem de necurăţia mâncării, ci de necurăţia poftei.” Şi mai departe (47): „Pus în faţaacestor ispitiri, eu zilnic port luptă contra dorinţei de a mânca şi a bea. Căci nu pot să o taiodată şi pe urmă să nu mă mai ating, aşa cum am putut cu privire la împreunareatrupească.”Ispitele ne vin după cum se ştie prin cele cinci simţuri. În privinţa auzului găsim lacapitolul 23 (50) o referire foarte importantă cu privire la muzica bisericească: „… şi mi separe mai sigur ceea ce mi s-a spus de Atanasie, episcopul Alexandriei, care făcea ca cititorulpsalmului să cânte cu o moderată mlădiere a vocii, încât să pară că mai mult citeşte decâtcântă… sunt înclinat - fără să exprim o părere asupra căreia nu se poate reveni (subl. ns.) -să aprob obiceiul de a se cânta în Biserică, pentru ca, prin desfătarea urechilor, sufletul, preaslab încă, să se ridice la simţământul evlaviei. Totuşi, când mi se întâmplă ca să mă mişte maimult cântecul decât ceea ce se cântă, mărturisesc că păcătuiesc, meritând pedeapsă, şi atunci25