Anuar 1

situaţiei — a luat o trăsură închisă şi pe drumul Feleacului s'a
îndreptat spre casă, intrând în Turda prin partea opusă a oraşului
(Turda-nouă), unde nu îl aşteptau bande de Unguri. Ştirea
sosirii lui s'a răspândit însă repede, şi „gărzile" delà podul
Arieşului s'au retras de pe poziţie în oraş, pentru a organiza
atacul proiectat asupra locuinţei fruntaşului român.
După ce se înserase' pe la orele 9, din mai multe puncte
de concentrare s'au îndreptat grupuri de Unguri înspre casa din
str. Varga (Tăbăcarilor). Intre căpeteniile bandelor era şi învăţătorul-director
delà şcoala primară de Stat, secuiul Ştefan
Bôlônyi 1 ) care a organizat pe ucenicii delà cursurile serale ale
şcoalei de sub direcţia sa: le-a dat instrucţiuni să se înarmeze
cu ce vor găsi, pietre, lemne, ouă clocite şi orice obiecte contondente,
şi să se întoarcă degrabă la şcoală. De aici coloanele
în frunte cu directorul Bôlônyi s'au îndreptat spre obiectiv,
unde se concentrau şi celelalte bande de manifestanţi. In această
seară, gazda mea, Iacob Lupu, era plecat cu serviciul postai
la gara Câmpia-Turzii. Acasă era numai soţia lui Maria, care
sta pe gânduri, privind din când în când înfricată printre perdele
în stradă; eu mă pregăteam de culcare.
După ce s'a înoptat, a început demonstraţia. Deodată se
aude un vuet sălbatec, chiote şi fluerături şi în acelaş moment
un sgomot infernal, pocnituri şi detunături produse de geamurile
cari sburau în ţăndări. începuse bombardamentul casei lui
Raţiu şi potopul de lovituri continua u mare violenţă. Delà noi
din casă totul se auzea limpede, fiind la o depărtare de 8—10
metri. Cuprins de groază, strig „vai de mine, Nană, — ce se
aude, ce se întâmplă?" „Taci — încearcă să mă liniştească
Maria Lupu, ceva mai stăpână pe sine — taci nu zbiera, e necaz
*) Mort la 1936. Acest om, datorită toleranţei nemărginite a Românilor
din Ţara întregită, a fost menţinut în slujba sa şi după 1918. Intre
anii 1923—1928 (data pensionării lui), mit-a fost coleg în învăţământ la
aceeaş şcoală. Fără a se ţine seamă de isprăvile lui din timpul Memorandului,
Şt. Bôlônyi a fost salarizat şi apoi pensionat de către Statul Român,
mult mai bine decât numeroşi învăţători şi slujbaşi români cu merite profesionale
şi naţionale.