Anuar 1

tale, subordonându-şi politica externă aceleia pe care împrejurările actuale
o impun Franţei. Ori care ar fi fost directivele, pe care Ion Brătianu le
dădea politicei româneşti, ataşamentul său personal faţă de Franţa a rămas
neclintit. Mărturie sunt desele îndemnuri date tineretului românesc spre
a-şi desăvârşi cunoştinţele în Franţa. Toţi trei fiii lui Ion Brătianu şi-au
făcut studiile în Franţa, continuând tradiţia de prietenie a tatălui lor cu
autorul memoriului.
Memoriul-panegiric se încheie cu o justă încadrare a lui Ion Brătianu
în rândul oamenilor iluştri, punându-1 alături de Cavour, „cu îndoita
deosebire că opera lui Ion Brătianu a fost şi mai grea decât a lui Cavour
şi că naţiunea pe care Cavour a ridicat-o cu ajutorul Franţei, n'a ştiut să
păstreze acesteia recunoştinţa, din care Ion Brătianu îşi făcuse o glorie,
pentru el şi pentru ţara sa". Urmează patru anexe: primele două se referă
la cearta dintre Ion şi Dumitru Brătianu şi la tensiunea dintre cel dintâiu
şl C A. Rosetti, iar ultimele două conţin articole de ziare şi adrese scrise
cu prilejul morţii lui Ion Brătianu.
M. L.
G. POPA LISSEANU, Originea Secuilor şi secuizarea Românilor. Bucureşti,
1941, in-8", 160 p. (Editura Societăţii Transilvania).
Autorul, cunoscut şi din alte lucrări anterioare, ca un cercetător asiduu
al problemelor relative la originea şi colonizarea Secuilor în teritoriul
dela graniţa estică a Transilvaniei, înfăţişează acum, în lumina celor mai
recente studii apărute în chestiunea aceasta, încercările neisbutite de a-i
prezenta pe Secui ca descendenţi ai Hunilor, ai Avarilor, ai Pecenegilor
sau chiar ai Gepizilor, cum se căsnea să argumenteze răposatul istoric
Karâcsonyi care, după obiceiul Ungurilor de a pune „totdeauna ştiinţa in
serviciul politicei", urmărise scopul de a construi prin riscata lui teorie
nouă puncte de legătură între maghiarism şi germanism.
După analiza succintă a tuturor teoriilor născocite pentru a soluţiona
chestiunea complicată a originei Secuilor, dl. G. P. Lisseanu, consecvent cu
sine însuş, subliniază din nou, ca singura soluţie acceptabilă pe aceea, care
fusese admisă înainte de războiul mondial, de cei mai serioşi istorici maghiari,
prezentând pe Secui ca pe nişte colonişti aşezaţi târziu de regii
Ungariei pentru paza graniţei transilvane estice în regiunea Carpaţilor, unde
numărul lor a sporit în cursul veacurilor prin desnaţionalizarea elementului
etnic românesc, desnaţionalizare făcută în vremea din urmă prin arhicunoscutele
metode ale maghiarizării sistematice şi forţate. înainte de domnia
regelui ungar Ladislau, zis cel Sfânt, (1077—1095), considerat ca un
„protector al Transilvaniei", n'au putut să existe Secui in această ţară.
Documentar, ei sunt amintiţi aici numai la 1210,
Autorul arată apoi cum s'a procedat la secuizarea Românilor autohtoni,
mai întâi prin mijlocirea bisericii catolice, apoi prin şcoala maghiară,