Anuar 1

ţă externa, care trebuia fixată pe moşii. Nimic mai fals de cât această interpretare.
Nici un document nu atestă o asemenea imigrare în massă a Românilor
în interiorul Transilvaniei, ci invers emigrarea ei. Cazurile individuale
de boeri munteni sau moldoveni refugiaţi din motive personale în
această provincie, invocate de dl. A. F. N. (p. XXXVII), sunt total lipsite
de valoare doveditoare, de vreme ce tocmai în acest veac, al XIV-lea, se
constată revărsarea masivă a populaţiei transilvane pe versantul exterior
al Carpaţilor, contribuind la închegarea politică şi mai cu seamă economică
a recent createi Moldove şi a Munteniei mai vechi create, dar care
atunci se impopula.
Foamea de pământ a unei pretinse populaţiuni nomade româneşti de
provenienţă balcanică, — care, după teoria autorilor prezentului volum, şi-a
aflat satisfacţia cuvenită în Transilvania, — mai de grabă putea fi împlinită
pe întinsele terenuri necultivate ale Munteniei cu o populaţie foarte rară
şi cu o feudalitate încă începătoare, de cât în Transilvania suprapopulată
cu un- regim feudal aspru. Ori tocmai acest proces, de revărsare masivă a
populaţiei agricole-pastorale româneşti din Transilvania în Ţările Române,
arată falsitatea teoriei susţinute de istoriografia maghiară.
In lumina acestor realităţi istorice, fenomenul creerii de noui sate
româneşti pe teritoriul aşa numitelor comitate ungureşti din Transilvania,
primeşte o semnificaţie deosebită. Românii „strânşi" în nouile aşezări erau
tot din Transilvania. Existenţa unei masive populaţii româneşti agricole
pastorale pe teritoriul comitatelor ungureşti este confirmata de izvoarele
documentare. O atestă — după cum se va arăta — Anonymus, în prima
jumătate a veacului al XII-lea şi pe acelaş teritoriu al judeţelor, o dovedeşte
a fi persistat şi documentul din 7 Noemvrie 1293 (No. 21) 1 ), în
care, vorbindu-se de ,.universos Olacos in possessionibus nobilium vel aliorum
residentes" — deci în comitatele ungureşti, — se arată că aceşti Români,
fugiţi de pe moşiile nobilitare sau regale, pe proprietăţile eclesiastice
au fost readuşi cu forţa din ordinul aspru al regelui pe pământurile
nobilimei. Fuga acestor Români — departe de a constitui dovada vieţii lor
nomade, cum susţine dl. L. F. N. — ilustrează fenomenul caracteristic celei
de a doua jumătate a veacului al XIII-lea, când, după năvălirea Tătarilor,
puţinii vechi, dar mai cu seamă numeroşii noui proprietari unguri,
proaspăt investiţi cu donaţiuni în Transilvania, asupreau populaţia autohtonă
în aşa măsură, în cât aceasta, părăsindu-şi vetrele, căutau un trai mai
omenesc pe moşiile bisericeşti şi pe pământurile regale. Cele 2—3 decenii
următoare n'au schimbat regimul feudal de pe aceste moşii nobilitare, în
cât acţiunea stimulată de Angevini, de creare a noui sate, acordând în acest
scop numeroase înlesniri, a găsit printre Români un larg răsunet, îndeml
) Urb. I, p, 195.