Anuar 1

toni aşezaţi în Ţara Bârsei şi la episcopia cumană întemeiată de ei, documente
cari, pe drept cuvânt, pot li revendicate atât Români, cât şi de
Secui. Din cele 32 documente cari dau informaţii mai lămurite privitoare
la viaţa politică şi bisericească a Saşilor propriu zis, 13 se retira şi la
Români, cuprinzând şi documentul déla 1204, nepublicat de editorii volumului
de care ne ocupăm. Iată deci la ce se reduce valoarea probativă a
speculaţiilor d-lui E L. privitor la numărul redus al mărturiilor documentare
privitoare la Români.
Dar concluziile D-sale se întemeiază şi pe rezultatele cercetărilor făcute
de colaboratorii acestui volum. Se impune deci o examinare a lor
Primul dintre colaboratori este dl. L. Makkai, care semnează capitolele
despre Viaţa pastorală a Românilor, Apariţia Românilor în Ungaria,
Aşezarea Românilor, Diferitele colonii române, Societatea română primitivă
şi Transformarea societăţii româneşti.
D-sa, ca şi ceilalţi colaboratori ai prezentului volum, consideră drept
certitudine imigrarea Românilor din Balcani, în Transilvania, ca păstori
nomazi, fără aşezări stabile. Din faptul că d-sa aminteşte de existenţa unui
păstorit nomad şi a unui păstorit transhumant, presupunem că d-sa ştie
să facă şi deosebirea între cele două forme de păstorit. Din acest motiv
subliniem dela început că dl. M. totdeauna caută să interpreteze documentele
c.iri vorbesc de păstoritul românesc în lumina nomadismului nu a
transhumantei, care presupune aşezări stabile, sate bine consolidate, ca
centre de iradiere sezonieră a păstoritului transhumant. Această atitudine,
dinainte fixată, îi dă d-lui L. M. putinţa de a reedita fără nici o probă
documentară cunoscuta poveste, cum din Balcanii plini de turme româneşti,
s'a pornit pe nesimţite o sporadică infiltrare de păstori peste Dunăre în
Carpaţi, unde imensele păduri stăteau nelocuite şi neexploatate economiceşte
de stăpânirea maghiară din Transilvania. Astfel Românii apar în
prima jumătate a veacului al XIII-lea în Carpaţii de Sud, în a doua jumătate
a aceluiaşi veac în Munţii Bihorului, pentru a ajunge, în sfârşit, în
veacul al XIV-lea, în Munţii Maramureşului şi ai Beregului. (p. XII).
Aceşti păstori români au cutreerat timp îndelungat munţii, locuind ,,în
colibe primitive răsfirate în munţi, fără a constitui vre-o aglomeraţie", (p.
XIII). Abia „când ţările Europei Orientale au fost populate, imigraţiunea
ciobanilor dealungul munţilor s'a oprit, în timp ce transhumanta a continuat".
Când s'a făcut această impopulare a ţărilor Europei Orientale, dl L. M. nu o
divulgă. In sprijinul teoriei mai sus schiţate privitoare la caracterul nomad
păstoritului românesc, d-sa aduce însă argumentul indirect al lipsei cornutelor
şi a agriculturei din acest păstorit, pe care nu o poate dovedi,
apoi mărturiile următoare 1 or documente, menite a dovedi instabilitatea
vieţii Românilor în munţi: Docum. No. 126 din 22, III. 1363, în care, fiind