Anuar 1

DĂRI DE SEAMĂ 419
până în vremea regelu Sigismund al Ungariei, precum şi o scurtă cercetare
a organizaţiilor lor politice, administrative, militare şi bisericeşti.
Povestirea neîntreruptă a întâmplărilor o tace autorul numai deia
domnia primului rege al Ungariei din dinastia de Habsburg, Albrecht, demonstrând
prin aceasta, că legăturile acestei dinastii germane, precum şi
politica dusă de Curtea dela Viena cu Transilvania, dar mai ales cu Germanii
acestei provincii, constitue firul roşu în lucrarea de faţă.
Albrecht se arată în măsurile sale ca un prieten al iobagilor, insistând
cu toată autoritatea lui pentru o îmblânzire a sancţiunilor aplicate revoluţionarilor
din Transilvania, în urma evenimentelor triste din anul 1437.
Din nefericire a domnit însă numai doi ani (1437—1439), murind la sfârşitul
unei campanii nereuşite contra Turcilor. Su. domnia lui începe să se
manifesteze particularismul nobililor unguri, care accelerează prăbuşirea
Regatului dunărean.
Sub domnia autoritară a regelui Matia Corvinul „reprezentantul european
al rasei maghiare", cum îl numeşte cu predilecţie istoriografia maghiară,
curentul separatist al nobililor este ţinut în frâu. Din cauza participării
la revoluţia — nereuşită — contra lui Matia Corvinul (1467), acesta
pedepseşte cu moarte şi pe nobilii saşi (Erbgrâven), solidari cu ceilalţi
răsvrătiţi din Transilvania, înlăturând prin aceasta o piedecă din calea
unirii Saşilor într'o comunitate unde fiecare avea drepturi egale, o evoluţie
care se încheie tot sub domnia acestui rege vestit. Confîrmarea privilegiilor
la 6 Februarie 1486, o face Matia Corvinul pentru prima dată în istoria
Transilvaniei pentru toţi Saşii din această provincie.
După moartea acestui rege talentat, care uitase însă că problema externă
cea mai importantă, este pericolul turcesc, Ungaria mai resistă sub
doi regi slabi (Vladislav II şi Ludovic II), incapabili să apere autoritatea
Statului contra intereselor particulariste ale nobililor. Reprezentantul lor
principal era voevodul Transilvaniei, Ioan Zâpolya. Pentru a se descărca
de răspunderea, că nobilii ar fi distrugătorii Regatului, aceştia hotărîră în
dieta ţinută pe câmpul dela Rakos (1505), că dacă regele Vlalislav va muri
fără urmaşi masculini, atunci coroana ungară să treacă numai asupra unui
reprezentant nobil „al poporului băştinaş scitic", să nu mai fie ales vreun
străin.
Când la 29 August 1526 Ungaria se prăbuşeşte la Mohâcs, rămân doi
pretendenţi pentru a exercita dominaţia nominală asupra acestei ţări:
Arhiducele Ferdinand de Austria (fratele împăratului Carol V), însurat
cu Ana, sora regelui Ludovic II, mort în luptă, şi adversarul său transilvan,
Ioan Zâpolya, care declară acum valabile hotărîrile dietei dela Rakos.
Acestei lupte „bazată pe două documente scrise pe pergament" (actul
matrimonial al lui Ferdinand şi stipulaţiunile formulate în dieta dela Rakos),
autorul îi dedică partea a doua a lucrării sale.