Anuar 1

. zeci şi cinci de ani (p. 257). Aceste reforme se introduc apoi şi în Moldova
(p. 259).
Interesante şi instructive sunt amănuntele pe cari ni le dă D-l Giurescu
în legătură cu limba în care s'a făcut corespondenţa sub acest voevod
în ţara Moldovei: „Corespondenţa se purta în mod obişnuit în româneşte;
numai când era vorba de ordine observatorii sau dispoziţii speciale, secrete,
se întrebuinţa limba greacă". Unii dregători voind însă să-şi pună în evidenţă
cultura, trimiseră rapoartele obişnuite tot în greceşte, ca să impresioneze
plăcut pe domn. Acesta, deşi grec de origine, le face observaţii.
Pârcălabului de Galaţi, care raportase despre ciuma ce bântuia în oraş, îi
spune: „pentru o pricină ca aceasta, de ce să ne scrii greceşte?" Vel căpitanului
de Soroca aşijderea: „Carte ce ni-ai trimis, am luoat şi cele scrise
am vădzut; dar pentru ce să ne scrii greceşte? Au aştepţi să-ţi dăm noi
logofăt, să scrii româneaşte?" (p. 260).
Două maziliri de domn — Mihai Racoviţă la 1726 şi Ioan Mavrocordat
la 1743 — se fac datorită intrigilor unor Evrei (p. 262). Desfiinţarea rumăniei
se constată în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat în Moldova,
fixându-se zilele de lucru la 24 pe an, iar ţăranii vor da şi dijmă
(p. 263—264); în Ţara-Românească se desfiinţase cu câţiva ani mai înainte,
tot sub domnia lui (p. 278).
Dintre domnii fanarioţi Grigore Aleaxndru Ghica (1764—1767) poate
fi socotit ca unul din cei mai buni stăpânitori pe cari i-au avut ţările
noastre în această epocă (p. 271).
Constantin Racoviţă în Ţara-Românească pare a fi primul domn căruia
i se dă — cum am zice azi — o listă civilă fixă: 3.000 de pungi, plus
vămile, ocnele şi venitul cămării, iar ,, mai mult nu, să nu se supere ţara"
(p. 281). Capitulaţiile celor două Principate Române faţă de Turci sunt
plăsmuiri târzii, redactate de unii boieri la 1772 (p. 291). Tratatul dela
Kuciuk-Kainargi din 1774 deschide mai întâi calea pentru amestecul rusesc
în ţările noastre (p. 292).
Alexandru Ipsilanti găsind şcoala superioară dela Bucureşti desorganizată,
zidi un local nou la Sf. Sava şi Introduse, printre obiectele de învăţământ
obişnuit, şi geografia istorică (p. 294). Despre ciudăţeniile lui Nicolae
Mavrogheni, care se plimba cu trăsură trasă de doi cerbi sau îşi numise
calul clucer, spre a-şi arăta dispreţul faţă de boieri (p. 298).
In legătură cu răpirea Bucovinei e de mare importanţă mărturisirea
împărătesei Măria Tereza, care-şi dădu seamă că se comite o ticăloşie:
„In afacerile moldoveneşti n'avem deloc dreptate... Mărturisesc că nu ştiu
cum o să ieşim din ele; va fi greu să o facem cu cinste şi mă doare de n'o
pot spune în cuvinte" (p. 305—306). Deobicei se uită că tot la 1775 s'a luat
o suprafaţă considerabilă şi din munţii Moldovei, ataşându-se Ungariei,
devenită apoi stăpână asupra Transilvaniei. Trimis de Grigore Ghica, boierul
Saul aduce din Germania, Franţa şi Italia „cărţi în valoare de peste