Anuar 1

1.000 de florini" (p. 307). Nu cunoşteam această latură culturală a voevodului-martir
dela Iaşi.
Prin pacea dela Iaşi din 1792 între Turci şi Ruşi, aceştia din urmă
ajung vecini nemijlociţi cu noi la Nistru (p. 316). Interesant e cazul voevodului
Alexandru Moruzi, care voind să scape de domnie plăti o sumă
considerabilă la Poartă, obţinând apoi mazilirea (p. 321). Despre pacea
dela Bucureşti şi pierderea Basarabiei, care ne-a pus „problema cea mai
grea a politicei noastre externe: relaţiile cu Rusia" (p. 328).
Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, atraşi de făgăduieli ruseşti, trecură
mulţi moldoveni în Transnistria de azi, unde urma să ia naştere un
principat cu numele de Moldova Nouă, având în frunte pe Alexandru Mavrocordat
(p. 337). Cultivarea cartofilor s'a introdus în Moldova din Transilvania
după 1812 (p. 344).
Urmează acum cele trei capitole închinate Transilvaniei (p. 349—412).
Intr'adevăr în veacul al XVII-Iea legăturile politice dintre Principatele libere
şi Transilvania sporesc „prin situaţia similară faţă de imperiul
turcesc şi prin amintirea faptei lui Mihai",; această faptă îndemnând o serie
întreagă de principi din toate trei provinciile locuite de Români spre o
reunire a acestor ţări: pe Gabriel Báthory, Gabriel Bethlen şi Gh, Rákoczi
al II-lea din Transilvania, pe Vasile Lupu şi Gheorghe Duca din Moldova
şi pe Grigore Ghica şi Constantin Brâncoveanu din Ţara-Românească
(p. 349).
Autorul scoate în evidenţă, cu bună dreptate, măsura lui Acaţiu Barcsai
faţă de preoţii români: „Neuitând glasul sângelui, Acaţiu Barcsai, întocmai
ca şi odinioară Mihai Viteazul, se îngriji de preoţii români din Transilvania;
el le dădu un privilegiu, scutindu-i de orice dări" (p. 360). Ibaşfalău,
unde şi-a avut Apafy domeniul şi unde mai există castelul, e azi Dumbrăvenii,
între Mediaş şi Sighişoara. Chioara (p. 363 şi 389) e de fapt Chioar —
Kovár, cum am arătat şi în recenzia din Anuarul precedent (p. 734).
Preotului în Transilvania i se zice „Domnul Părinte" sau „Domnule
Părinte", nu altfel (p. 367). Autorul nu admite, juridiceşte, o mitropolie în
Transilvania în veacul al XVII-lea, ci numai o episcopie (p. 368). Merită
să fie reţinută observaţia D-lui Giurescu în ce priveşte captarea Românilor
pentru biserica romano-catolică. E o explicaţie nouă: prin marele număr
al Românilor din această provincie, câştigaţi pentru biserica Romei, s'ar
fi putut contrabalansa influenţa Ungurilor calvini, intoleranţi şi exclusivişti.
„Acţiunea de câştigare a Românilor pentru catolicism n'a fost inspirată
deci numai de motive religioase, de pasiunea prozelitismului, dar şi — am
spune chiar: mai ales — de un calcul politic: acela de a dispune în orice
moment de o masă capabilă să impresioneze, prin număr şi vigoare, pe ceilalţi
locuitori ai ţării, făcându-i astfel docili la ordinele Vienei" (p. 373).
Totuşi prin unirea cu Roma se făcuse „şi despărţirea obştei româneşti din
Transilvania în două, deci slăbirea ei" (p. 376). La moartea episcopului