partea i, ii: planul de management şi regulamentul rezervaţiei ...

Principiul 8: Recunoaşterea scărilor temporale variabile şi a efectelor ce caracterizează procesele
ecosistemice, obiectivele pentru un management ecosistemic trebuie să fie stabilite pe termen lung.
Argument: Procesele ecosistemice sunt caracterizate prin scări temporale variabile. Acestea intră în conflict în
mod inerent cu tendinţa oamenilor de a favoriza obţinerea de câştiguri pe termen scurt, şi beneficii imediate, în
locul celor de viitor.
Principiul 9: Managementul trebuie să recunoască faptul că schimbarea este inevitabilă
Argument: Ecosistemele, inclusiv compoziţia speciilor şi abundenţa populaţiilor se schimbă. Prin urmare,
managementul trebuie adaptat la aceste schimbări. Pe lângă dinamica inerentă a schimbării, ecosistemele
sunt deranjate continuu de un complex de incertitudini şi “surprize” potenţiale în domeniile uman, biologic şi de
mediu. Regimurile perturbatoare tradiţionale pot fi importante pentru structura şi funcţionarea ecosistemelor, şi
pot necesita intreţinere sau reconstrucţie. Abordarea ecosistemică trebuie să utilizeze un management
adaptativ, pentru a anticipa aceste schimbări şi trebuie să fie precaut în procesele de luare a deciziilor care pot
îngrădi opţiuni, dar, în acelaşi timp, să considere acţiunile de aplanare şi să facă faţă schimbărilor pe termen
lung precum schimbările climatice.
Principiul 10: Abordarea ecosistemică trebuie să identifice echilibrul adecvat între integrarea conservării
şi utilizarea diversităţii biologice.
Argument: Diversitatea biologică este importantă atât pentru valoarea sa intrinsecă cât şi datorită rolului cheie
pe care îl deţine în furnizarea ecosistemelor şi a altor servicii de care noi toţi depindem. A existat o tendinţă în
trecut de a gestiona componentele diversităţii biologice fie ca protejate sau neprotejate. Se impune ca
necesară o schimbare către situaţii mai flexibile, unde conservarea şi utilizarea sunt văzute în context, şi
întrega gamă de măsuri este aplicată într-un set de ecosisteme de la strict protejate până la cele antropice.
Principiul 11: Abordarea ecosistemelor ar trebui să ia în considerare toate formele de informaţii
relavante, inclusiv cunoaşterea ştiinţifică şi cea locală indigenă, inovaţii şi practici.
Argument: Informaţiile din toate sursele sunt foarte importante pentru stabilirea unor strategii manageriale
ecosistemice eficiente. Este de dorit o cunoaştere mai bună a funcţiilor ecosistemelor şi a impactului
activităţilor antropice. Toate informaţiile relevante din orice domeniu de interes trebuie diseminate între
stakeholderi şi părţile implicate, luând în considerare, printre altele, orice decizie de sub incidenţa Articolului 8
(j) a Convenţiei asupra Diversităţii Biologice. Ipotezele din spatele deciziilor manageriale propuse trebuie făcute
explicite şi verificate faţă de cunoştinţele disponibile şi punctele de vedere ale stakeholderilor.
Principiul 12: Abordarea ecosistemică ar trebui să implice toate sectoarele relevante ale societăţii şi
diciplinele ştiinţifice.
Argument: Cele mai multe probleme de management a biodiversităţii sunt complexe, cu multe interacţiuni,
efecte secundare şi implicaţii, şi prin urmare ar trebui să implice cunoaşterea experţilor, şi stakeholderii de la
nivel local, naţional, regional şi internaţional, dupa caz.
Convenţia privind protecţia zonelor umede de importanţă internaţională în special
ca habitat al păsărilor de apă, cunoscută şi sub numele de Convenţia Ramsar, a fost
înfiinţată în 1971 şi stabileşte pentru statele părţi în primul rând cerinţa de a elabora şi
aplica planurile de amenajare, astfel încât să se favorizeze conservarea acestor zone şi
să asigure utilizarea raţională a resurselor lor. Conservarea trebuie să fie promovată prin
crearea de rezervaţii în zonele umede, acestea fiind sau nu înscrise pe listă, şi prin
realizarea supravegherii adecvate a stării acestora.
Ca resurse de mare valoare economică, culturală, ştiinţifică şi recreativă, cele peste
1718 zone umede de importanţă internaţională, înscrise pe lista Ramsar (158 de ţări
membre), printre care şi Delta Dunării, totalizând 159 milioane de hectare se bucură de
un regim naţional şi internaţional special de protecţie şi conservare.
Gestionarea raţională a zonelor umede presupune măsuri legislative şi administrative în
vederea asigurării creşterii efectivelor la populaţiile de păsări acvatice, protejării faunei şi
florei şi a habitatelor naturale din zonă. Orice reducere a suprafeţei unei zone umede
trebuie să fie compensată prin crearea de noi rezervaţii naturale. Totodată, documentul
_________________________________________________________________________________ 111
A.R.B.D.D. ‐ Ocroteşte natura şi păstrează tradiţiile!