partea i, ii: planul de management şi regulamentul rezervaţiei ...

uşor mineralizabilă, climat cu ariditate accentuată şi ape freatice cu mineralizare în
general ridicată (I. Munteanu, Gh. Curelariu, 1994).
Sursele istorice arată că în antichitate Delta Dunării era locuită. Atestările arheologice
evidenţiază locuirea acestei regiuni geografice de populaţia autohtonă (geto-dacă, dacoromană,
românească) din timpuri îndepărtate şi până astăzi. Atunci, ca şi în zilele
noastre, întinderile mari de apă şi stuf, şi gradul mare de inundabilitate, au generat zona
cu cea mai mică densitate de asezări umane şi număr de locuitori, din România.
Datorită fondului piscicol bogat din numărul mare de lacuri şi gârle, şi păşunilor de pe
grinduri, principalele ocupaţii ale localnicilor deltei au fost, de-a lungul timpului, pescuitul
şi păstoritul.
Păstoritul s-a practicat la început în procesul de transhumanţă, aici venind păstorii din
Carpaţii Orientali şi din Podişul Moldovei cu turmele de oi la iernat. Când unii mocani s-
au stabilit în deltă, îndeosebi pe grindurile Letea, Caraorman şi Sărăturile, păstoritul a
devenit o ocupaţie permanentă.
Agricultura tradiţională s-a practicat pe suprafeţe restrânse pe grindurile marine din
Letea şi Caraorman, din cauza solurilor nisipoase şi cu procese de sărăturare. Cele mai
bune rezultate au fost pe suprafeţele grindurilor fluviale cu extindere mai mare dar
supuse şi procesului de inundaţie, din Chilia Veche, Pardina, Plaur, Sălceni, Ceatalchioi
şi Pătlăgeanca. În toate aceste zone, fie că s-a practicat creşterea animalelor sau
agricultură, populaţia locală s-a ocupat şi de pescuit, dezvoltând un model de activitate
agro-piscicolă.
Programele succesive de amenajare şi exploatare a resurselor naturale din deltă au
modificat preocupările tradiţionale din agricultură şi piscicultură prin extinderea
amenajărilor stuficole (ulterior abandonate), piscicole, agricole şi silvice. Fondul funciar
agricol din Rezervaţie a început să se extindă în perioada 1938-1940, înlocuind zonele
umede şi inudabile, prin lucrări hidrotehnice de îndiguire şi desecare, cu terenuri
agricole. Modificările antropice au început cu amenajarea braţului Sulina pentru navigaţie
maritimă (1862-1902). A urmat o perioadă (1900-1935) cu modificări în reţeaua
hidrologică interioară a deltei (etapa Grigore Antipa) în scopul ameliorării producţiei
piscicole în regim natural, care au dus şi la revitalizarea unor areale din deltă ameninţate
cu o înmlăştinare rapidă.
Perioada 1960-1970 poate fi considerată, din punct de vedere al resursei exploatate,
perioada stufului. Este perioada în care au fost construite multe canale, iar pe
marginea acestora, din aluviunile dislocate s-au clădit platforme de pământ deasupra
nivelului apelor, lungi de 50-100 m, pentru depozitarea stufului. Utilajele grele folosite la
recoltarea stufului au distrus rizomii de stuf şi apariţia altor specii de plante hidrofile
oportuniste, printre care papura şi rogozul. Suprafeţele stuficole au fost deteriorate în
câţiva ani, iar perioada stufului s-a încheiat. În prezent se mai pot recolta cca. 40.000-
50.000 tone/sezon de recoltare.
Perioada 1970-1980 poate fi considerată perioada amenajărilor piscicole. În această
periodă, amenajările stuficole din perioada anterioară (Rusca, Bălteni, Maliuc, Obretin)
au fost reprofilate, şi s-au construit şi alte amenajări piscicole, totalizând circa 40.000 ha.
Aceste amenajări au fost construite să funcţioneze în regim de creştere intensivă cu
furajarea peştelui, cu producţii de 1.200 – 1.500 kg/ha, concepţie dovedită falimentară,
_________________________________________________________________________________ 86
A.R.B.D.D. ‐ Ocroteşte natura şi păstrează tradiţiile!