BULETINUL POMPIERILOR - IGSU

În anul 1861, efectivul a fost mărit la un Batalion organizat pe patru companii, având fiecare uncomandant. În baza propunerilor făcute prin raportul nr. 165, înaintat ministrului de război de şeful Batalionuluide pompieri, colonelul Pavel Zăgănescu, au fost numiţi comandanţii celor patru companii.La numai o lună de zile de la aceste transformări, în locul colonelului Pavel Zăgănescu, transferat laInspecţia Graniţei Dunării, la comanda Batalionului de Pompieri din Bucureşti a fost numit maiorul D.Călinescu.Batalionul de Pompieri Bucureşti a rămas sub această formă organizatorică până în anul 1865, când a fostreorganizat pe şase companii.În celelalte oraşe din Muntenia şi Oltenia funcţionau comenzi urbane de foc, în a căror componenţă intraude preferinţă oameni care îşi satisfăcuseră serviciul militar la Batalionul de Pompieri Bucureşti. La comandaacestora erau numiţi ofiţeri sau subofiţeri care, de asemenea, serviseră în Batalionului Bucureşti. Reglementareafuncţionării acestor comenzi urbane se va face mai târziu prin regulamentul special din anul 1871.La Iaşi, vechea roată de pompieri, constituită în 1835 şi transformată în divizion, avea în anul 1860 unefectiv de 10 ofiţeri şi 220 soldaţi.După modelul primei companii de pompieri din Iaşi, în perioada regulamentară au fost înfiinţate înprincipalele oraşe ale Moldovei comenzi de pompieri, care funcţionau asemănător celor din Ţara Românească,superioritatea lor constând în faptul că cei ce le compuneau aveau grade militare, uniforme şi erau încazarmaţi.Această formă organizatorică a fost menţinută până în anul 1860 când, în urma raportului ministrului derăzboi, care prevede: „Condica penală ostăşească prin articolul doi din procedură hotărăşte că sub numire deostaşi, legea înţelege pe toţi acei indivizi din care se alcătuieşte oştirea regulată şi neregulată”, domnitorulhotărăşte ca „pompierii districtelor din Moldova, care prin chiar constituirea şi ierarhia lor militară urmează deacum înainte a fi supuşi legii ostăşeşti, precum sunt dorobanţii şi grănicerii din Ţara Românească” (în ŢaraRomânească, dorobanţii şi grănicerii alcătuiau armata teritorială).După 1859, preocupări importante au fost şi pentru dotarea pompierilor militari – prin demersuri decumpărare de materiale din Franţa şi de la Viena, precum şi pentru pregătirea cadrelor, fiind reorganizatînvăţământul militar, inclusiv prin trimiterea unor ofiţeri la continuarea studiilor sau la specializare în Franţa.Multiplele măsuri luate de domnitorul Al. I. Cuza în această direcţie vădeau rolul acordat armatei capârghie pentru întărirea autonomiei şi obţinerea deplinei independenţe, rol în conformitate cu aspiraţiile şinăzuinţele maselor populare. Legea organizării puterii armate în România, din 1864, a dat o organizare nouă,modernă, armatei române. La baza acestei organizări stătea îmbinarea tradiţiei militare naţionale, izvorâtă dincondiţiile concrete ale dezvoltării statelor româneştii (oastea permanentă şi oastea cea mare), cu experienţa unorţări avansate, respectiv sistemul Landwehrului prusian, cel mai aproape de această tradiţie. Dar aceastăexperienţă nu a fost aplicată mecanic ci asimilată organic, landwehrul devenind, la noi, prin miliţiile naţionale,o rezervă importantă a armatei permanente.Referitor la pompieri, legea prevedea următoarele: „Trupele de pompieri existente se menţin precum seaflă, cu condiţia însă de a rămânea întrebuinţarea lor pe sarcina municipalităţilor, rămânând sub ascultarea lor,şi întru ceea ce priveşte întrebuinţarea acestor trupe la serviciul pentru care sunt destinate”. Se păstra deci dubladependenţă a unităţilor de pompieri faţă de Ministerul de Război şi Ministerul de Interne, prin autorităţilelocale. În acest context se creau condiţii favorabile întăririi serviciului pompierilor, legea hotăra ca pentruoraşele mari să fie prevăzută „pe fiecare an o subvenţiune în bugetul statului”.Până în anii Unirii, deci mai mult de un deceniu după evenimentele de la 13 septembrie 1848, eroicabătălie din Dealul Spirii n-a fost comemorată în mod oficial. Este semnificativ că, de la începutul domniei sale,Cuza s-a ocupat îndeaproape de problema recompensării pompierilor care luptaseră la 13 septembrie, „căcicinstind pe acei bravi bărbaţi se înfăptuia un mare act de justiţie istorică”. Astfel la 24 mai 1860, domnitorulCuza promulgă legea pentru recompensarea ostaşilor participanţi la bătălia din Dealul Spirii.Preţuirea pe care domnitorul o acorda evenimentelor petrecute în 13 Septembrie 1848 este dovedită o datăîn plus, cu prilejul unui moment deosebit de important pentru viaţa militară – împărţirea noilor steaguri că nuîntâmplător a fost aleasă ziua de 13 septembrie 1863.Aceste acte ale domnitorului aveau dublă semnificaţie: în primul rând, prin ele Cuza slăvea în faţa uneiEurope dominate de conservatorism pe cei ce luptaseră pentru apărarea revoluţiei; în al doilea rând, gestul săuera, de asemenea, curajos, ţinând seama de faptul că în anul 1860 Principatele Unite nu-şi căpătaserăindependenţa şi că ele erau formal vasale Porţii otomane, deci aceleiaşi puteri împotriva căreia ridicaserăarmele, la 13 septembrie 1848, luptătorii din Dealul Spirii. „O oră de eroism al pompierilor din Dealul Spirii afăcut mai mult pentru cauza română decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe latoţi puternicii şi împăraţii”, avea să remarce I.C. Brătianu în ziarul „Românul”, anul VI, nr. 204-205, 1862.180