PAVILION

În expoziţia de faţă nu vrem
altceva decît să îngrămădim o grămadă
de materiale în nişte arene goale, unde
se presupune că nişte oameni dezbrăcaţi
s-au strîns pur şi simplu ca să discute.
Două viniete ne vor ajuta să ne concennoastre
să nu existe nici o continuitate,
nici o coerenţă, dar există o continuitate
ascunsă şi o coerenţă ascunsă în
lucrurile asociate lor. Fiecare obiect
strînge în jurul lui un ansamblu diferit de
părţi interesate. Fiecare obiect stîrneşte
noi ocazii de dispute şi divergenţe înfocate.
De asemenea, fiecare obiect poate
oferi noi moduri de a ajunge la un acord
final fără a cădea de acord asupra multor
altor lucruri. Cu alte cuvinte, motivele de
dispută - considerate tot atîtea probleme
- ne leagă unii de alţii în moduri care cartografiază
un spaţiu public profund diferit
de ceea ce e recunoscut de obicei sub
eticheta de “politic”. Tocmai acest spaţiu,
această geografie ascunsă e zona pe
care vrem s-o explorăm prin intermediul
acestui catalog şi a expoziţiei de faţă.
N-am greşi dacă am spune că
filosofia politică a fost adesea victima
unei puternice tendinţe de evitare a
obiectului. De la Hobbes la Rawls şi de la
Rousseau la Habermas, s-au elaborat
numeroase strategii de adunare laolaltă a
părţilor interesate, de autorizare a
înţelegerii dintre ele, de verificare a
gradului lor de reprezentativitate, de
descoperire a condiţiilor ideale de discuţie,
de detectare a acordului final legitim,
de scriere a unei constituţii bune. Dar
atunci cînd se ajunge la problema concretă,
adică la obiectul de interes care
ne-a strîns laolaltă, nimeni nu mai spune
nimic. În chip ciudat, politologia amuţeşte
exact în momentul în care obiectul interesului
său trebuie introdus şi pus să se
exprime zgomotos. În ciuda a ceea ce ar
trebui să implice puternica etimologie a
celui mai preţuit cuvînt al politologilor, res
publica lor nu pare să fie dotată cu prea
multe lucruri. Procedurile de autorizare şi
de legitimare sînt importante, dar ele
reprezintă doar jumătate din ceea ce e
necesar unei adunări. Cealaltă jumătate
o reprezintă problemele în sine, chestiunile
care contează, res care creează publicul
din jurul lui. Ele trebuie să fie
reprezentate, autorizate, legitimate şi
aduse să-şi exercite influenţa în interiorul
unei adunări relevante. Ceea ce numim
“democraţie orientată spre obiect”
încearcă să contracareze această tendinţă
predominantă din filosofia politică,
adică să reunească două înţelesuri
diferite ale cuvîntului reprezentare, care
au fost separate în teorie, deşi în practică
ele au rămas mereu combinate. Cel dintîi,
bine-cunoscut în şcolile de drept şi de
ştiinţe politice, desemnează metodele de
adunare a persoanelor îndreptăţite în
jurul unei anumite probleme. În acest caz
se spune despre reprezentare că este
una fidelă atunci cînd s-au respectat procedurile
corecte. Cea de-a doua, binecunoscută
în ştiinţele exacte şi în
tehnologie, descrie - sau mai degrabă
reprezintă - obiectul de interes pentru
ochii şi urechile celor adunaţi în jurul
acestuia. În acest caz se spune despre o
reprezentare că este corectă dacă problemele
în discuţie au fost conturate cu
precizie. Realismul pretinde ca ambelor
aspecte ce constituie o problemă să li se
acorde acelaşi grad de atenţie. Primul
aspect delimitează un fel de loc, uneori
un cerc, pe care l-am putea numi
adunare, reuniune, întîlnire, consiliu; al
doilea aduce în acest locus proaspăt
creat un subiect, o temă, o problemă, un
topos. Dar cele două trebuie luate împreună:
“Cine trebuie să fie interesat?” şi
“Ce trebuie luat în considerare?”
Atunci cînd Thomas Hobbes şia
îndrumat gravorul asupra modului în
care să deseneze faimosul frontispiciu al
Leviatanului, mintea lui era plină de
metafore optice şi de maşinării de iluzion-
ism, pe care le văzuse în călătoriile sale
prin Europa. 2 Noi trebuie să facem apel la
un al treilea sens al acestui cuvînt
ambiguu şi ubicuu, “reprezentare”, sensul
cel mai familiar artiştilor, pentru a
rezolva - de data aceasta vizual - problema
compoziţiei acelui “Corp Politic”
(Body Politik). Pînă acum aici a rămas o
enigmă: cum şi prin ce mijloc să reprezinţi
locurile concrete unde oamenii se
adună ca să discute problemele lor de
interes? Exact această temă o abordăm
noi aici. S-ar putea ca Shapin şi Schaffer
să fi reîmprospătat, cu un plus de expresivitate,
problema lui Hobbes atunci cînd
au redesenat mosntrul lui pentru frontispiciul
lor şi i-au înzestrat braţul stîng nu
cu o cîrjă de episcop, ci cu pompa de aer
a lui Boyle. 3 De-acum înainte forţele ştiinţei
sînt la fel de demne de luat în calcul:
cum se adună ele şi în jurul căror probleme
de interes?
Însă, pe lîngă enigma vizuală a
asamblării unor corpuri distincte, în acele
gravuri există încă o enigmă ce ar trebui
să ne şocheze. O simplă privire asupra
lor dovedeşte limpede că acest “Corp
Politic” nu e format numai din oameni!
Toate sînt înţesate cu obiecte: haine, o
spadă gigantică, nişte castele masive,
întinse cîmpuri cultivate, coroane,
corăbii, cetăţi şi o tehnologie extraordinar
de complicată a adunării, întîlnirii,
coabitării, lărgirii, reducerii şi concentrării.
Pe lîngă mulţimea de omuleţi adunaţi în
încoronatul Leviatan, vedem pretutindeni
şi obiecte.
Înghesuiala de obiecte care nu
sînt totuşi cu adevărat integrate într-o
definiţie a politicii este vizibilă şi mai grăitor
în faimoasa frescă pictată de
Lorenzetti în primăria din Siena. 4
Numeroşi cercetători au descifrat semnificaţia
complexă a emblemelor
reprezentînd Buna Guvernare şi Proasta
Guvernare şi au urmărit complicata lor
genealogie. Dar faptul cel mai surprinzător
pentru privitorul contemporan este
prezenţa masivă a cetăţilor, peisajelor
naturale, a animalelor, negustorilor şi
dansatorilor, precum şi omniprezenta
redare a luminii şi a spaţiului. Proasta
Guvernare nu este reprezentată pur şi
simplu prin figura diavolească a
Discordiei, ci şi prin lumina întunecată,
prin cetatea distrusă, prin peisajul pustiit
şi prin oamenii sufocaţi. Buna Guvernare
nu e personificată banal prin diversele
embleme ale Virtuţii şi Concordiei, ci şi
prin transparenţa luminii, prin arhitectura
îngrijită, prin peisajul aranjat, prin varietatea
de animale, prin simplitatea relaţiilor
comerciale şi prin înflorirea artelor.
Departe de a fi un simplu decor pentru
emblemele respective, fresca ne cere să
fim atenţi la subtilul echilibru ecologic
existent la Buna şi Proasta Guvernare.
Iar vizitatorii moderni, sensibili la noile
probleme existente (aerul poluat, ceţurile
industriale, ecosistemele distruse, clădirile
ruinate, industria abandonată şi
afacerile delocalizate), sînt gata să introducă
în propria lor definiţie asupra politicii
un echilibru ecologic complet nou, încărcat
de lucruri. 5 Încotro şi-a îndreptat
privirea distrată filosofia politică, în timp
ce de sub nasul ei au zburat atît de multe
obiecte?
O nouă elocinţă
[224]
[225]