PAVILION

lucrurilor. Acţiunea înseamnă începutul a
ceva nou: “Fiecare acţiune declanşează
şi pune în mişcare ceva în prezent [...],
acţiunea începe şi continuă ceva în sensul
grecescului αρχειν“. Acţiunea este
efemeră şi trebuie (mai întîi) să fie
văzută, auzită, amintită şi apoi transformată
- adică reificată -, pentru a deveni
parte componentă a lumii. Nu doar
prezentul, percepţiile şi amintirile altor
oameni reacţionează la acţiunile din
cadrul concretizărilor. Lucrurile
reacţionează şi ele la fiecare manifestare,
o absorb şi o transformă.
Ca evenimente dependente de
prezentificare şi concretizare, acţiunile
sînt în esenţă nedeterminate. Dată fiind
capacitatea unei fiinţe umane de a le
iniţia, ele evită orice formă de predictibilitate.
Capacitatea respectivă a oamenilor
şi disponibilitatea lucrurilor de a răspunde
la ea este dată de spaţiul public. Acest
spaţiu le strînge laolaltă şi toate formează
o colectivitate în interiorul său, fără a fi
produse sau interconectate funcţional.
Acţiunea presupune o scenă de
acţiune. Doar acolo puterea colectivă, ce
poate iniţia ceva nou, se manifestă vizibil
- dar fără violenţă, căci aceasta ar presupune
subordonarea la nişte scopuri
existente. Caracteristicile pot fi ţinute sub
control, adică pot rămîne neobservate, în
vreme ce violenţa, exprimată prin acţiuni
colective, nu poate fi ascunsă.
II.
Întrebaţi de ce nu mai avem azi
democraţie directă. Răspunsul va fi de
obicei acela că dimensiunea populaţiei şi
distanţele mari ce trebuie străbătute în
statele moderne fac imposibilă prezenţa
tuturor cetăţenilor în parlament.
Argumentaţia este una fundamentată
arhitectural. Ea presupune că deciziile
politice se pot lua doar în parlament. Şi
totuşi parlamentul este un înlocuitor al
participării directe. Cum ar arăta un parlament
deschis tuturor cetăţenilor?
În ce măsură o arhitectură parlamentară
reuşită obliterează absenţa
majorităţii populaţiei? Din această perspectivă,
trebuie să evidenţiem cel puţin
trei lucruri: a) numărul de oameni care
pot intra în spaţiul disponibil, b) structura,
modul de aranjare şi designul sălilor parlamentare
şi c) gradul de transparenţă
faţă de cei din afară, observatori şi simpli
trecători. O cercetare a acestor aspecte
ale clădirilor parlamentare pe o perioadă
ce merge pînă în secolul al xVIII-lea
dezvăluie o evoluţie treptată de la spaţiile
de adunare deschise la sălile închise.
a) Atena
În Atena forumul de pe dealul
Pnyx a fost construit în jurul anului 500
î.Hr. şi era o platformă uriaşă, creată în
aşa fel încît adunarea populară să poată
fi transferată aici din agora. Forma sa era
menită să permită o dezbatere democratică
şi un proces decizional inteligibil.
Pnyxul a fost extins şi îmbunătăţit sistematic
în două faze distincte de construcţie
(404-403 î.Hr. şi 330-326 î.Hr.). În cea
de-a treia formă a sa permitea accesul a
pînă la 24.000 de oameni. Deşi ulterior în
jurul său au fost ridicate ziduri, a putut fi
văzut întotdeauna - din agora, de exemplu.
Pentru a menţine modul acesta de
aranjare, deasupra Pynxului au fost
amplasate coridoare cu două stoa, terase
pe două nivele, care ofereau o vizibilitate
mai bună asupra adunării populare a
cetăţenilor decît părţile laterale. Pynxul
oferea o vedere nestînjenită asupra
oraşului, a acropolei, a cerului, a portului
şi, dincolo de el, a mării. Aşadar, pe de o
parte amplasarea sa chiar în centrul
Atenei instituia un forum public critic faţă
de oraş, iar pe de altă parte acesta era
deschis şi celorlalte tipuri de public, în
special celor lipsiţi de statutul de cetăţean
(femeile, străinii, sclavii, minorii).
b) Paestum
În prezent cel mai cunoscut parlament
circular din epoca antică este,
probabil, ecclesia din Paestum, odinioară
capitala coloniilor greceşti din Italia şi un
oraş democratic, organizat după modelul
Atenei. Spaţiul circular de adunare avea
un loc uşor înălţat, acolo unde se presupune
că stătea vorbitorul. Ecclesia era
o construcţie deschisă, cu vizibilitate din
toate direcţiile.
c) Roma
Adunarea populară, comitium
din forul roman, constituia punctul de
pornire al republicii romane. Totuşi nu era
vorba de o democraţie, căci republica era
condusă de o elită politică. Senatul, format
din oameni proveniţi din familiile de
patricieni, era cel care dezbătea şi aproba
măsurile politice, care erau anunţate
poporului din for, de la tribună (rostrum),
pentru a fi aprobate prin aclamaţii. Deşi
iniţial constituia o formă de votare, implicarea
poporului în deciziile senatului a
devenit cu timpul o simplă formalitate, iar
oamenii au fost reduşi la rolul de spectatori
şi mai puţin de actori în arena politică.
Curia Iulia avea o tribună în faţă, pentru
preşedinte. În unghiurile drepte ale tribunei
şi aşezate faţă în faţă pe ambele
laturi, existau trei nivele de galerii, care,
în funcţie de locuri, puteau adăposti de la
300 pînă la 465 de participanţi la şedinţele
senatului. O uşă înaltă, plasată în
faţa locului de adunare, dădea direct
înăuntru, unde existau o tribună şi
diverse monumente religioase. Ca şi în
cazul republicilor populare din secolul
xx, planul clădirii închise a senatului
(curia) şi forul arătau că nu se pune problema
vreunui gen de controversă.
Discursurile către popor erau de fapt
hotărîri oficiale.
d) Westminster
Începînd din 1548, parlamentul
englez s-a întrunit într-o fostă capelă (a
Sfîntului Ştefan) din Westminster Palace.
Amplasarea locurilor a fost rezultatul unei
extinderi a băncilor corului şi era la fel cu
cea din curia romană. La capătul estic al
sălii exista un podium înalt, cu Scaunul
Vorbitorului, în faţa căruia era plasată
Masa Funcţionarului. Membrii parlamentului
se întîlneau acolo în spatele uşilor
închise.
Arhitectura parlamentară şi constituţia
unui stat seamănă prin influenţa
pe care o exercită asupra potenţialului
activităţii politice. O clădire parlamentară
fixează în spaţiu şi identifică acţiunea
politică. Ea diferenţiază actorii de străini
şi activităţile legale de cele ilegale. O
bună aranjare a spaţiului ajută membrii
unui parlament să se înţeleagă unul cu
altul, sprijinind astfel şi potenţialele proceduri
decizionale. Într-o sală circulară,
în general toată lumea poate vedea şi
auzi pe toată lumea. În schimb, avantajul
unei săli semicirculare este acela că
măcar o persoană, vorbitorul, îi poate
vedea şi auzi la fel de bine pe toţi ceilalţi.
Doar că rezultatul cel mai probabil îl constituie
apariţia facţiunilor, a contradicţiilor
[188]
[189]