PAVILION

Întotdeauna ceea ce producem este cu
mult înainte de ceea ce gândim
întotdeauna ceea ce producem este cu mult
înainte de ceea ce gândim, spunea Karl Marx.
[312]
de Eugen Rădescu
fără a fi un marxist, și fără măcar a-
i gusta teologia nu pot să nu fiu de acord cu
acestă propoziție. producem înaintea gândirii.
producem gândire chiar înainte de a gândi.
elementele materiale sunt produse ca urmare
a unei funcții adiacente a gândirii, dar nu de ea
însăși. producerea/participarea sunt apriori.
la o parte cu atitudinile tradiționale,
gata cu subminarea infrastructurii, la o parte
cu suprastructurile necompetitive.
infrastructura = structuralismul societății
și forțele sale de producție
suprastructura = sfera socială a ideologiei
care include religia, arta, politica, legislația,
tradiția (Marx)
tensiunea poate crea o posibilitate.
tensiunea de a exista fără posibilitate.
exista un sens al tensiunii care
denotă, vag, superba valoare a participării.
care este sensul adecvat al unei participări?
ce devine relevant în acest proces și, mai ales,
la ce folosește? pătrunderea într-un context
eminamente nou, influxul de noi stimuli ce pot
deveni oricând vechi, izolarea față de un sistem
deja cunoscut. participarea, în detrimentul
unei doze de reflexivitate, înseamnă asumare.
altfel, ne ratăm.
Etica ratării e o normă a limitelor
gândirii, un alt mod de manifestare a nomadismului
extrem. Cunoașterea tragică, să poți
vedea și totuși să nu vezi mai departe.
Oricând va exista un "mai departe", un "mai
aproape" pe care nu le vei putea percepe altfel
decât așa cum le bănuiești, cum doar crezi
că sunt acolo, undeva, și știi, o ultimă certitudine,
că nu poți ajunge la ele. Și se arată ori-
zontul, și alergi dupa el, găsind doar, noi și noi,
alte definiții. Mereu mai departe. La infinit.
Etica ratării e un mod de a-ți
supraviețui ca nomad. E motorul existenței
tale, e bântuirea prin spații și timpuri uitate sau
prea prezente, atât de recente încât nici nu le
poți numi, încă. Etica ratării e o concluzie cu
care inchei, o ipoteză cu care începi. E
realizarea limitelor infinite și a infinitului strict
limitat la experiența prezentă. E o certitudine
care trebuie să planeze asupra ta, ca un iminent
și de ne-evitat pericol ce nu știi când va
veni. Trebuie să-ți păstrezi mereu asupra ta o
urmă de îndoială, certitudinea îndoielii, certitudinea
nomadismului tău.
Etica ratării e o morală a lucrurilor
ce trebuie evitate, a celor ce nu trebuie evitate,
și a celor ce nu pot fi evitate. O morală a
desenării, a decupării labirintului interior.
Capcane pe care ți le întinzi, fundături
din care nu poți ieși, colțuri ascuțite în care
te înfigi, ziduri de care te izbești, coturi în
spatele cărora nu știi ce te așteaptă, prăpăstii
în care te arunci, rădăcini in care te împiedici
(le culegi), urme pe care trebuie să calci,
abisuri deasupra cărora stai într-un echilibru
de-o clipă, genuni inspăimântătoare, stânci de
care încerci să te agăți pentru a cădea înspre
cer, lumi paralele, animale dispărute ce te
devorează, bestiarele tuturor popoarelor, creaturi
de basm și de fum, pietre în care te lovești,
noroiuri în care te afunzi, crengi de care te
agăți, vârfuri în care te înfigi, răsucindu-te deasupra
vâltoarei, uriași din legendele lumilor
viitoare ce-ți zdrobesc trupul la cea mai mică
greșeală, iluzii de-o clipă, iluzii de-o viață,
trape ascunse sub valuri de mătase, hățișuri în
care-ți croiești drumul smulgând cu mâinile
rădăcini ce cresc mereu, pătrunzându-ți în
trup, liane ce ți se încolăcesc pe trup, ce te
trag înapoi și te târăsc înainte, focuri ce-ți
izbucnesc de sub tălpi, lichide fierbinți ce-ți
topesc mințile și gândul, substanțe cleioase ce
nu te mai lasă să faci nici un pas, cascade
rapide ce-ți îngheață curajul în aburi de sticlă,
materie ce te înghite, pământ ce te vrea și cer
ce te refuză, tot binele și răul lumii într-un
cuvânt, idealuri și aspirații, amăgiri și idei noi,
idei și amăgiri noi, evadare continuă în tine,
dorințe de-o secundă ce se năruie ca ireale
castele în nisipul memoriei de altădată, timp
ce se scurge pe spatele înghețat al unei Venus
din Milo, ireal și fantastic, paradisuri artificiale
și iaduri de moment, penitențe și amintiri, delir
al realității pe care nu faci decât să ți-o
amintești clipă de clipă, amăgindu-te cu vorbe,
mințindu-te în cuvinte, cu cuvinte, fără cuvinte,
verbe ce îngheață între parantezele
abstracției, logica ce-ți anulează în față propria
realitate, dialectica ce te îneacă încet,
sufocându-te fără efort, lăsându-te să-ți respiri
singur aerul, excese și rațiuni, eroism inutil și
blazare extatică, katharsis ce nu-și ajunge
sieși, pereți ce se strâng în jurul tău în cercuri
amețitoare, și nu-ți rămâne decât să te scurgi
printre pietrele riguroase înspre cercul următor,
haosuri și lumi ce pier după doar o clipire
a ochiului, fețe nevăzute ale lucrurilor, abisuri
abia bănuite cu ochii minții, sertare mereu
închise, terase sub soare și grote subterane,
căutarea unui sprijin pentru mai tirziu, pentru
mai departe, repere de care ajungi să te
împiedici stângaci, hârtii cu margini arse,
mereu o nouă etapă, și încă, și încă, te crezi o
rachetă și nu ești decât un satelit în jurul unui
punct, plămân insuficient, bolii visate, tânjite,
uși la care nu ți se va deshide niciodată, uși de
care nu vei ști niciodată, călăuze miraculoase
și locuri nemaiîntâlnite, paradisuri virtuale,
culoare pe care mergi la nesfirșit, haos al primordialității
cuvintelor de nerostit, de negândit,
colțuri ce se întâlnesc la capăt, undeva, margini
de pe care aluneci când nici nu-ți dai seama,
mirosuri de ierburi subpământene, eterul întrun
flacon, copaci dintr-o natură exterioară,
muzici dionisiace care nu-ți dau pace, muze ce
te urmăresc peste tot, orfei de împrumut pe
marginea lacului, dumnezei falsificați ce nu-și
mai cred lor înșilor, timp ce te strivește, după
ce te înalță, minotauri și eternii truditori ai infernurilor
alternative, totul și nimic, acum și niciodată,
aici și niciunde, nomadism împins la limitele
rezistenței hârtiei, libertate ce nu te lasă
să te oprești, să pui punct, niciodată…
Oferim șansă neratărilor. participăm
activ la crearea contextelor care să ne permită
să acționăm și să participăm. sfera publică
emite pârghiile necesare acestui proces tot ce
ne mai trebuie este dorința.
[313]