PAVILION

şi a distanţărilor. Mai mult, orice prelungire
a semicercului duce la formarea de
puncte oarbe, din care e imposibil să vezi
sau să fii văzut.
Dacă arhitectura parlamentară
ar ţine cont de principiile democratice,
atunci ar trebui să le permită tuturor
legiuitorilor să se facă auziţi şi înţeleşi şi
să-şi poată comunica opiniile. Tensiunea
existentă între arhitectură, care impune
un anumit mod de utilizare şi anumite
modele de comportament, şi dezbaterile
desfăşurate în parlament conferă puteri
diferite actorilor parlamentari. Oricine
ocupă scaunul vorbitorului sau un loc pe
băncile guvernului ori controlează ceea
ce se petrece în dosul scenei are în mod
cert mai multă putere decît un parlamentar
de pe locurile din spate. Însă nu doar
membrii parlamentului au puterea.
Arhitectura o are şi ea. Ea impune nu
doar felul cum pot comunica unii cu alţii
membrii parlamentului, ci şi cine cu cine
vorbeşte şi despre ce vorbeşte. Ea
impune cine (şi ce) vede şi aude. Mai
mult, impune şi vocile care contează. Întro
încăpere circulară se poate (şi e normal)
ca fiecare să vorbească de pe locul
lui sau al ei. Aşa se impune exrpimarea
unei singure opinii şi prezentarea uneia
dintre numeroasele perspective posibile,
care contribuie la imaginea de ansamblu.
Pe de altă parte, dacă există o tribună,
vorbitorul se adresează unui public plasat
în semicerc şi se vede nevoit să ocupe
unica poziţie legitimă de vorbitor.
Bătălia pentru arhitectura parlamentară
arată că abilitatea de a vorbi şi
de a lua decizii depinde de posibilitatea
de a participa, de a fi prezent, de a te
face văzut şi auzit. Existenţa conflictelor
politice, acceptarea diverselor persoane
(pe genuri, pe generaţii), dezbaterea vie,
puterea de propagare a multelor şi
diverselor voci, declararea aprobării sau
a dezaprobării, toate pot fi stînjenite sau
consolidate prin mijloace arhitecturale.
Hegemonia „democraţiei
reprezentative” se întemeiază pe modelul
semicircular al amfiteatrului roman clasic
încă din epoca Revoluţiei Franceze.
Modul de aranjare a locurilor concentrează
accentul pe tribună. Conform
teoriei, spectacolele sub forma monologurilor
sînt cele ce dau formă şi glas
mesajului spre popor, care, la rîndul lui,
îşi exprimă voinţa prin reprezentanţii săi.
Indiferent unde a fost introdusă
„democraţia reprezentativă”, ea n-a fost
rezultatul unui plebiscit, ci al unui decret
emis de parlament, pentru care era
nevoie (în medie) de cîteva sute de membri.
Numărul reprezentanţilor nu este dat
de dimensiunea populaţiei sau de media
statistică a presupusei elite politice, ci e
pur şi simplu egal cu numărul de locuri
existente în acest tip de amfiteatru.
III.
Criteriul esenţial al politicului în
filosofia politică tradiţională pare să fie
constituit de decizia luată pe baza unor
calcule raţionale. Acest criteriu poate fi
îndeplinit în spatele uşilor închise. Oare
desfăşurarea unei dezbateri nu e o simplă
farsă? Semicercul acela de parlamentari
constituie un public mulţumitor?
Transmiterea televizată a dezbaterilor
este suficientă sau vorbim de o dezbatere
populară instituită corect doar
atunci cînd poporul se poate pronunţa şi
îşi poate enunţa criticile şi cînd la şedinţe
poate să participe oricine vrea? Pentru a
răspunde la asemenea întrebări, este
important să facem diferenţa între un
spaţiu public care strînge laolaltă sau
desparte şi spaţiul politic, care e o componentă
a spaţiului social. Socialul se
naşte din spaţii de comunicare ordonată
şi presupune că o asemenea adunare
există. Spaţiul politic utilizează mijloace
estetice, ştiinţifice şi biologice pentru a
plasa oamenii în anumite poziţii. El se
caracterizează prin condiţii ale controlului,
prin semne de apropriere şi prin
mecanisme de distanţare, care identifică
subiecţii şi îi fixează în relaţiile ierarhice
(genealogice ş.a.m.d.) pe care le au unii
cu alţii (cum se întîmplă în spitale, şcoli,
închisori sau parlamente). În consecinţă,
în sfera politică puterea poate fi exercitată
şi reprodusă, pe cînd spaţiul public
nu poate fi nici izolat şi nici controlat.
Dimpotrivă, el nu este subiectul nici unui
sistem de percepţie neechivoc, ci permite
o serie largă de intuiţii profunde, oferă
dreptul la anonimat şi deschide canale de
comunicaţie pentru noi participanţi, noi
distribuţii şi noi întrebări.
Galeria pentru public este un
element străin de arhitectura clasică a
amfiteatrului, cea în care se plasează
membrii parlamentului. Asemeni unei
pene de lemn, ea despică natura închisă
a percepţiei şi participării din sistemul
parlamentar. Pătrunderea publicului în
spaţiul politic nu poate fi explicată decît
prin curentele democratice radicale ale
Revoluţiei Franceze.
Lucrările parlamentului englez
se desfăşurau odinioară în spatele uşilor
închise, dacă nu din alt motiv, cel puţin
pentru a decide măsuri îndreptate
împotriva regelui şi a curţii sale. „Reperaţi
străinii” era apelul oficial de închidere a
uşilor Camerei Comunelor şi de îndepărtare
a posibililor străini.
Din perspectiva analizei intelectuale,
nu există nici un motiv pentru care
dezbaterea jurnalistică nu s-ar putea
raporta exclusiv la texte, de exemplu la
declaraţiile făcute de parlament sau de
guvern, urmate de discutarea lor de către
jurnaliştii de profil. Totuşi este limpede că
o asemenea situaţie nu e mulţumitoare
nici pentru presă, nici pentru public.
Rapoartele despre activităţile parlamentare
şi evenimentele zilnice pot întări
sau submina suveranitatea unui parlament.
De exemplu, în anul 1798 ministrul
de război britanic, William Windham, s-a
plîns despre relatările necontenite din
presă şi a avertizat că prezentarea jurnalistică
a dezbaterilor parlamentare va
transforma inevitabil constituţia engleză
dintr-una reprezentativă într-una „complet
democratică”. Iar în 1826 Wellington
scria: „Discuţiile cu uşile deschise şi publicarea
dezbaterilor Adunării Legislative,
oricît ar fi de oportune, nu sînt absolut
necesare pentru existenţa libertăţii sau a
bunei guvernări în nici o ţară din lume.
Propriile noastre reglementări şi principiile
pe baza cărora se întemeiază şi se
desfăşoară discuţiile din camerele parlamentului
stabilesc că ele sînt private şi nu
sînt menite să devină publice”.
Dar în ce sens pot fi considerate
private discuţiile desfăşurate între membrii
parlamentului la sediul acestuia? Abia
în anul 1831 a fost instalat un stal al presei
vizavi de tronul Camerei Lorzilor şi
abia în 1852 în Camera Comunelor, unde
a fost amplasat deasupra Scaunului
Vorbitorului. Pînă în 1875 publicul larg din
Anglia nu avea dreptul să participe la
şedinţele parlamentului, ci putea fi îndepărtat
în orice moment dacă vreunul din
parlamentari „repera un străin”.
Galeria deschisă pentru privitori,
la fel ca şi Declaraţia Drepturilor
Omului, îşi are originea în Franţa revoluţionară.
Adunarea Stărilor Generale s-
a întrunit în 1789 la Versailles, în Salle
[190]
[191]