PAVILION

etrageri şi tenacitate. Nu include doar o
reprezentare a voinţei imperative, ci şi
una a transformărilor, fluidităţii şi mişcării,
a convertirii şi transferului.
Dacă vrem să trecem dincolo de
ideologia proiectării din arhitectură, avem
nevoie de o concepţie a acţiunii care nu
se bazează pe acte cognitive, pe crearea
de planuri şi pe impunerea subiectului
drept criterii pentru o realizare de succes,
ci interoghează modul şi momentul în
care lumea a fost creată şi modificată.
Arhitectura nu e doar o problemă de talent.
Prin urmare, căutarea fundamentelor
acţiunii ar trebui să aibă ca scop
capacitatea performativă ca potenţial al
procesului (de execuţie) ce generează
realitate şi culturi ale formei. Un astfel de
proces ia fiinţă într-o situaţie în care o
acţiune s-ar putea propune de la sine,
fără a fi impusă. Capacitatea performativă
depinde de situaţii deschise. Unitatea
acţiunii ar putea fi percepută ca o catastrofă,
un accident, un eveniment sau o
întîmplare, o faptă măreaţă sau o coincidenţă
idioată. Oricum, ea nu se
epuizează prin percepţie, care o modelează,
şi nici prin mişcare, care o
provoacă sau la care răspunde. Acţiunea
este un proces, o transfomare, o schimbare,
un flux, un instantaneu dezlănţuit, şi
e caracterizată permanent de nemişcare
şi de schimbare, adică de tensiunea ce
diferenţiază o situaţie de o stare. Într-o
stare nu există loc pentru acţiuni, nici
schimbări de structuri şi nici evoluţii,
etape, praguri şi tranziţii imprevizibile,
căci acestea sînt reprezentative pentru
situaţii. Situaţiile le permit actorilor să
facă ceva. Respectivele oportunităţi zac
şi rămîn nerevendicate pînă cînd sînt preluate
de cei capabili de aşa ceva.
Posibilitatea de a acţiona, tenacitatea şi
comportamentul individului se nasc dintro
situaţie.
Această tensiune inerentă într-o
situaţie deschisă nu evocă doar subiectul
uman al acţiunii. Caracteristicile performative
ale forţelor, lucrurilor şi creaturilor
contează la fel de mult. Faptul că baza
materială structurează situaţii iese la
iveală în special în arhitectura spaţiului
public. Pe de o parte acest gen de arhitectură
urmăreşte să extragă acţiuni din
forţe, lucruri sau creaturi şi să devină
interfaţa interacţiunilor. Prin urmare, trebuie
să-şi facă deschiderea vizibilă, astfel
încît persoanele, lucrurile sau forţele să
poată să apară şi să se prezinte într-un
mod care să nu fie predeterminat. Pe de
altă parte ea trebuie să organizeze percepţia
acestor acţiuni, în aşa fel încît
acestea să lase urme asupra realităţii.
Arhitectura spaţiilor publice trebuie,
aşadar, să deschidă o arenă, trebuie să
plaseze percepţia la nivelul de aşteptare
la care o manifestare intră în scenă şi
care totuşi, concomitent, surprinde.
Acţiunile se deosebesc clar de activităţi
prin faptul că nu sînt previzibile şi nici nu
se supun unor reguli.
O asemenea organizare nu
poate fi realizată - aşa cum cred cei ce se
referă la fenomenologia modernă sau la
antropologia filosofică - de corp sau de
împletirea participării cu distanţa în corporalitatea
intermediară: procesele de
execuţie ale percepţiilor se bazează deja
pe condiţiile preliminare contingente ale
situaţiei, care trebuie, mai înainte de
orice, să permită, să acorde şi chiar să
evoce procese de execuţie ale acţiunii,
adică activitatea şi pasivitatea, acţiunea
şi reacţiunea. Simţurile şi modelele de
activare pe care ni le dezvoltăm reprezintă
reacţia biologică faţă de caracteristicile
lumii unde locuim. Această reacţie biolog-
ică, această cultivare a organelor percepţiei
depinde, aşadar, de zonele libere,
care pot fi folosite ca resurse pentru
transformare. În acest sens arhitectura
trebuie înţeleasă drept crearea şi configurarea
senzualismului.
Aşadar, în centrul spaţiului public
se găseşte o acţiune, în sensul că
arhitectura îi oferă mai întîi lucrului, forţei
sau creaturii un spaţiu de manevră în
cadrul căruia să acţioneze diferit sau
chiar să nu acţioneze deloc. În consecinţă,
arhitectura nu este doar un parametru
structural, ci ceea ce o acţiune lasă
să apară - dar în nici un caz exclusiv
clădiri, ci şi, de exemplu, felul cum actorii
se adună laolaltă şi se raportează unul la
altul. Ea este modificată reciproc de
fiecare acţiune. Proiectarea, construirea,
utilizarea şi transformarea spaţiului public
sînt căi de acţiune similare. Acţiunile
interacţionează şi astfel modifică spaţiile
interstiţiale în care se desfăşoară. Astfel
arhitectura acestei zone elaborează un
eveniment din ceea ce rezultă printr-o
astfel de acţiune performativă.
Cea dintîi consecinţă a analizei
capacităţii performative din perspectiva
arhitecturii este aceea că acţiunile depind
de un set situaţional de condiţii. Ele
facilitează diferenţierea între operaţiuni,
evenimente şi procese de execuţie. Acest
set de condiţii determină modalităţile
unor astfel de diferenţieri prin concretizare.
În al doilea rînd diferenţierile
respective corespund unor modele specifice
de interacţiune. Modelele se cristalizează
în urma concretizărilor şi stabilesc
cine acţio-nează şi ce este socotit drept
acţiune. În al treilea rînd, de la această
concepţie asupra acţiunii - ţinînd cont şi
de eveniment - ajungem la prezumţia că
avem nevoie de o anticipare situaţională,
în caz că imprevizibilul s-ar putea materializa
într-un mod observabil. Posibilitatea
de a acţiona intenţionat este mai degrabă
un efect secundar al arhitecturii performative.
Din această punere sub interogaţie
a conceptului de proiectare rezultă
idea că locurile, în măsura în care au fost
proiectate de un individ, nu au multe
şanse să devină spaţii publice. Acţiunea,
în sensul punerii în aplicare a unui
proiect, reprezintă încercarea de a
impune în realitate scopul, funcţiile şi
structurile de sens, rezultatul fiind acela
că realitatea generată situaţional ajunge
să reprezinte doar un criteriu auxiliar
printre ţelurile unui individ sau ale unei
societăţi. Pînă la Leibniz capacitatea performativă
a arhitectului n-a constituit
nicidecum paradigma demiurgului, a zeului
creator, dar ea este acum, concomitent,
şi modelul dictaturii politice, în care
contează doar voinţa unei singure persoane.
În Fizica sa Aristotel descrie
arhitectonica drept arta lucrului cu un
material, în vederea producerii unui
obiect cu utilitate. Cel ce foloseşte obiectul
respectiv trebuie să fie familiarizat cu
forma sa. Însă producătorul obiectului,
arhitectul său, trebuie să cunoască şi calităţile
materialului asociat unei funcţii
specifice. Prin urmare, arhitect nu este
cel care fabrică produsul sau cel care îl
foloseşte, ci acela care elaborează unitatea
dintre forma şi conţinutul unui produs,
proiectînd materia existenţei sale
înainte ca ea să existe acolo. Doar că
proiectarea e doar una din versiunile arhitecturii.
O structură specifică a relaţiilor
sociale, o lume comună şi artificială, este
o condiţie preliminară absolut necesară
pentru existenţa acţiunilor. O asemenea
structură e de fapt condiţia externă pentru
fiecare naştere, dar şi pentru naşterea
[186]
[187]