PAVILION

întîi asupra politicienilor înşişi. Am putea
spune că orbul îndrumă alt orb, surdul
vorbeşte cu elocvenţă altui surd, mutilatul
conduce marşuri de pitici - sau mai
bine, pentru a evita astfel de termeni
depreciativi, hai să spunem că sîntem cu
toţii handicapaţi politic. Cum ar suna
dacă am intona cu toţii acest slogan mai
radical şi, în mod cert, mai realist:
“Handicapaţi din toate ţările, uniţi-vă!”?
La urma urmei, n-a fost Demostene bîlbîit,
la fel ca Moise şi mulţi alţi legiuitori? 26
Şi nu sîntem oare cu toţii astfel cînd vine
momentul să luăm atitudine? Deficienţa
cognitivă a participanţilor a rămas
secretă multă vreme din pricina arhitecturii
mentale a domului în care trebuia să
se adune Corpul Politic. Ni s-a spus că,
atunci cînd intrăm în acest dom, în
această sferă publică, trebuie să ne
lăsăm cu toţii la garderobă simpatiile,
pasiunile şi slăbiciunile proprii. După ce
ne vom ocupa locul sub cristalul transparent
al binelui comun, vom fi cu toţii
înzestraţi, la nivel colectiv - prin acţiunea
nu ştiu cărui mecanism misterios -, cu o
viziune mai pătrunzătoare şi o virtute
superioară. Cel puţin asta era ideea,
indiferent dacă mecanismul era contractul
social ori vreun alt gen de metamorfoză:
viermele egoist şi îngust la minte va
apărea sub forma unui fluture colectiv viu
colorat.
În epoca iluministă arhitecţii au
luat această realitate virtuală în sensul ei
propriu şi încă într-o măsură atît de mare,
încît chiar au desenat şi, uneori, au clădit
respectivele domuri, globuri şi palate. 27
Ulterior, în epoca revoluţiilor, alţi constructori
au dat sferei publice o formă
care să nu mai fie limitată la deputaţi şi
congresmeni, ci să includă întreaga naţiune,
întreg proletariatul sau poporul
(Volk). Ei au distribuit discursurile în mod
diferit, au imaginat un alt mod de organizare
a corpului public, au modificat procedurile
şi au ordonat mase mult mai
mari, dar au mărşăluit şi au cîntat tot sub
un dom. De la Boullée pînă la Speer, de
la Pierre-Charles L'Enfant pînă la noul
parlament scoţian, de la John Soane
pînă la Norman Foster, arhitecţii au avut
impresia că ar putea să ofere o
transpunere concretă pentru ceea ce
înseamnă a aduna laolaltă în vederea
creării voinţei comune 28 . Indivizii pot fi
corupţi, slabi, incompetenţi, dar deasupra
capetelor lor slabe există un paradis, o
sferă, un glob sub care stau cu toţii.
Exact înainte de Revoluţia Franceză,
Emmanuel-Joseph Sieyes a imaginat un
parlament atît de mare - şi atît de virtual -
, încît acoperea întreaga Franţă, în şiruri
după şiruri, pînă în cea mai îndepărtată
provincie.
Din nefericire, ca şi în cazul
Turnului Babel, acele “palate ale raţiunii”
- ca să folosim numele dat multor primării
din nordul Italiei - nu mai sînt capabile să
adăpostească problemele pe care trebuia
să se adune acolo. Comentatorii
“evenimentelor” din mai 1968, din Franţa,
au observat cu amuzament că mulţimile
gălăgioase de demonstranţi au trecut pe
lîngă sediul Adunării Naţionale fără să-i
arunce măcar o privire, ca şi cum lipsa lui
de relevanţă era atît de mare, încît nici
măcar nu stîrnea cheful de agresiune. Cît
de irelevante vor fi părînd acum, cînd
noul nume al Corpului Politic este globalismul!
Unde să aduni laolaltă globalul? În
mod sigur nu sub domurile aurite şi lîngă
frescele kitsch unde senatori eroici şi
Republici pe jumătate dezbrăcate sînt
încoronaţi cu lauri căzuţi din nori. De ce
politica înseamnă mereu imitaţie?
Robespierre îl imită pe Cicero, Lenin îl
imită pe Robespierre. În numele binelui
comun, pe tot întinsul lumii occidentale
au fost înălţate păduri de coloane greceşti,
în vreme ce “mama tuturor parlamentelor”
din Westminster a rămas credincioasă
peşterii întunecate, înghesuite şi
inconfortabile, cu staluri, turle şi gargui.
Neogotice, neoclasice, neomoderne sau
neopostmoderne - toate aceste spaţii sînt
“neo”, adică încearcă să imite un trecut
venerat. 29 Dar poate că imitaţia nu este
suficientă pentru a construi noi locuri de
adunare politică. S-ar zice că acoperirea
Reichstagului cu un dom transparent -
care e de fapt complet opac -, aşa cum a
făcut Foster, nu pare să asimileze nici pe
departe noile mase care intră în arenele
politice. Dacă e adevărat că parlamentul
este un complex mecanism de discursuri,
audieri, votare şi negociere, care ar fi
formele adecvate pentru Dingpolitik?
Cum ar arăta un spaţiu politic care nu e
“neo”? Cum ar arăta un stil cu adevărat
contemporan de spaţiu de adunare?
Nu putem răspunde la această
întrebare fără să strîngem laolaltă tehnici
de reprezentare din diverse tipuri de
adunări. Efectul pe care vrem să-l
obţinem este acela de a arăta că parlamentele
sînt doar cîteva din numeroasele
mecanisme de reprezentare existente -
şi nu neapărat cele mai relevante sau
cele mai bine dotate.
Probabil că fundamentaliştilor
nu le va plăcea expoziţia noastră: ei consideră
că sînt mai în siguranţă fără
reprezentare. Ei cred cu adevărat că
dacă rămîn în afara oricărui fel de
adunare, dacă nu depind deloc de toate
acele tehnici greoaie, încîlcite şi opace,
vor avea o viziune mai bună, mai amplă
şi mai rapidă şi vor acţiona mai eficient.
Fiind inspiraţi direct de Bine, adesea
chiar de Dumnezeul lor, ei dispreţuiesc
caracterul indirect al reprezentărilor. Dar
realiştii s-ar putea s-o aprecieze, pentru
că dacă sîntem cu toţii handicapaţi
politic, dacă nu există nici o cale de
acces direct la voinţa generală, dacă nici
un dom transparent nu ne oferă o viziune
globală, dacă, în cel mai bun caz, orbul
îndrumă alt orb, atunci pînă şi cea mai
măruntă - fie şi infinitezimală - inovaţie a
metodelor practice de reprezentare a
unei probleme va însemna ceva - adică
teribil de mult. Nu pentru fundamentalişti,
ci pentru realişti. Întrebaţi un orb cît contează
pentru el dacă are un baston alb
sau dacă nu-l are. Întrebaţi un surd cît
contează dacă e sau nu dotat cu un
aparat pentru îmbunătăţirea auzului.
Întrebaţi-i pe paralitici dacă li se pare că
i-ar ajuta cu ceva un scaun cu rotile un
pic mai performant. Dacă sîntem cu toţii
handicapaţi - sau, mai bine zis, persoane
cu dizabilităţi politice - avem nevoie de
mai multe proteze diferite. Fiecare obiect
prezentat în această expoziţie şi descris
în catalog e o astfel de cîrjă. Nu promitem
nimic măreţ, nimic altceva decît un magazin
cu proteze pentru invalizii care au
fost repatriaţi de pe fronturile de luptă
politică. Şi n-am fost oare cu toţii
ciomăgiţi zdravăn în ultimii ani? Ar fi mai
bine ca politica să fie considerată o
ramură a studiilor dizabilităţilor.
De la o Adunare a Adunărilor...
O expoziţie nu poate face mare
lucru, dar e capabilă să exploreze posibilităţi
noi, beneficiind de un grad de libertate
mai ridicat, deoarece se pricepe
foarte bine la experimente ale minţii - sau
mai degrabă la Gedankenaustellung.
Una din încercările propuse este aceea
de a concepe nu o adunare, ci mai
degrabă o adunare a adunărilor, astfel
[234]
[235]